< Întrebare biblică de la John

Întrebările care apar în mai multe Evanghelii sunt discutate în secțiunea dedicată Evangheliilor sau în prima Evanghelie în care apar.

Î: Care sunt unele dintre elementele distinctive ale Evangheliei după Ioan?

R: Ioan subliniază faptul că Isus este Dumnezeu. Isus Hristos, Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, a venit și a murit pentru ca oile Sale să creadă, iar prin credință să aibă lumina și viața prin Fiul. El folosește cuvântul „a crede/credință” de 89 de ori, ceea ce este mai mult decât în Evangheliile după Matei, Marcu și Luca la un loc. Hristos este singura speranță. Pentru cei care își pun speranța în Hristos, El o vindecă pe femeia samariteană, pe femeia adulteră, pe Petru și pe alții vinovați de păcate mai grave decât acestea.

Se acceptă în general că Evanghelia după Ioan este ultima care a fost scrisă, probabil chiar după ce Clement din Roma a scris în anii 96-98 d.Hr. În Ioan 20:30, Ioan indică faptul că nu a consemnat multe dintre lucrurile pe care le-a făcut Isus. Probabil că Ioan cunoștea celelalte evanghelii, iar evanghelia sa pune mai puțin accent pe faptele lui Isus și completează lacunele din învățăturile care nu se regăsesc în celelalte evanghelii. Un verset cheie este Ioan 20:31, unde se spune că acestea au fost scrise pentru ca noi să credem.

În ceea ce privește sectele, Ioan 5:23 și Ioan 20:28 se remarcă ca versete potrivite pentru a fi folosite în discuțiile cu Martorii lui Iehova.

Î: Care este schița generală a Evangheliei după Ioan?

R: Iată o schiță a Evangheliei după Ioan. Cele șapte semne au fost împlinite înainte de Săptămâna Patimilor.

Ioan 1:1-18 Prolog: Cuvântul s-a făcut trup

Ioan 1:19-51 Începutul slujirii: Ioan Botezătorul și primii ucenici

Ioan 2-11: Activitatea publică prin șapte semne

- Ioan 2:1-11 Semnul 1: Prima minune: transformarea apei în vin la Cana

- Ioan 2:12-25 Prima curățire a Templului

- Ioan 3:1-21 Nicodim îl întreabă pe Isus

- Ioan 3:22-4:3 Paralela cu Ioan Botezătorul

- Ioan 4:4-42 Femeia de la fântână

- Ioan 4:43-54 Semnul 2: La Cana, vindecarea fiului funcționarului din Capernaum

- Ioan 5 Sărbătoarea de la Ierusalim

- - Ioan 5:16-47 Semnul 3: Vindecarea infirmului la scăldătoarea Betesda din Ierusalim 5:1-15

- - Isus și Tatăl

- Ioan 6:1-14 Semnul 4: Hrănirea celor 5.000 lângă Marea Galileei

- Ioan 6:15-21 Semnul 5: Mersul pe apă

- Ioan 6:25-71 Declarația 1: Eu sunt Pâinea Vieții

- Ioan 7-8 Opoziție: Sărbătoarea Corturilor la Ierusalim

- - Ioan 7:1-52 Necredința iudeilor

- - Ioan 7:53-8:11 Iertarea: femeia prinsă în adulter

- - Ioan 8:12-59 Declarația 2: Eu sunt Lumina lumii

- Ioan 9 Semnul 6: Vindecarea orbului din naștere la Ierusalim

- Ioan 10:1-21 Declarațiile 3 și 4: Eu sunt Poarta oilor și Păstorul cel Bun

- Ioan 10:22-39 Discuții la Sărbătoarea Dedicării

- Ioan 10:40-42 Slujirea în Perea

- Ioan 11 Semnul 7: Învierea lui Lazăr în Betania. Declarația 5: Eu sunt Învierea și Viața

Ioan 12-19 Săptămâna Patimilor

- Ioan 12:1-11 Ungerea picioarelor lui Isus

- Ioan 12:12-19 Intrarea triumfală

- Ioan 12:20-36 Venirea grecilor

- Ioan 12:37-50 Necredința continuă a iudeilor

- Ioan 13-17 Slujirea în cerc restrâns

- - Ioan 13-14 Cina cea de Taină

- - - Ioan 13 Cina cea de Taină

- - - Ioan 14 Declarația 6: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața

- - Ioan 15-16 Declarația 7: Eu sunt Vița adevărată

- - Ioan 17 Rugăciunea arhierească a lui Isus

- Ioan 18-19 Patimile

- - Ioan 18:1-12 Isus este trădat și arestat

- - Ioan 18:13-19:15 Judecățile lui Isus

- - Ioan 19:16-42 Răstignirea, moartea și îngroparea

Ioan 20 Triumful Învierii

Ioan 21 Epilog: Pescuitul și hrănirea

- Prinderea miraculoasă a celor 153 de pești 21:1-14

- Reintegrarea lui Petru 21:15-25

Evanghelia după Ioan este foarte asemănătoare ca stil cu 1, 2 și 3 Ioan. Ioan nu încearcă să răspundă cu blândețe la întrebarea: „Cine este Isus?”. Dimpotrivă, Ioan proclamă cu îndrăzneală și cu voce tunătoare: „Acesta este Isus!” Și noi ar trebui să fim îndrăzneți în proclamarea Evangheliei.

Î: În Ioan, detaliile vieții lui Isus sunt destul de diferite de ceea ce au în comun primele trei evanghelii sinoptice, așa cum afirmă scepticul „Ghid al lui Asimov pentru Biblie”, p. 952?

R: Evanghelia după Ioan conține detalii diferite, dar acestea sunt compatibile. Evanghelia după Ioan a fost scrisă, cel mai probabil, după primele trei evanghelii. El s-a concentrat mai puțin pe detaliile istorice, care fuseseră deja tratate pe larg în primele trei evanghelii, și mai mult pe semnificația învățăturilor lui Hristos.

Consultați secțiunea dedicată evangheliilor pentru o armonizare completă, în 317 puncte, a celor patru evanghelii.

Î: În Ioan 1:1, ar trebui tradus acest verset ca „era divin”, „era Dumnezeu” sau „era un Dumnezeu”, așa cum susțin Martorii lui Iehova?

R: Ar trebui să fie „era Dumnezeu”. Iată un rezumat al dovezilor lingvistice și de altă natură.

Nu doar „un” zeu: Aceeași formă gramaticală, theos fără ho în greacă, se referă la Iehova-Dumnezeu în Luca 20:38. Nici măcar Martorii lui Iehova nu traduc aceleași cuvinte grecești ca „un Dumnezeu” în Ioan 1:6, 12, 13, 18.

Deși Martorii lui Iehova, între 1962 și 1983, obișnuiau să citeze traducerea lui Johannes Greber pentru a-și susține propria traducere, ei știau încă din 1956 că soția lui Greber a acționat ca medium spiritual pentru a realiza traducerea!

Nu doar divin: Dacă Ioan ar fi intenționat doar să spună că Isus era divin, ar fi putut folosi adjectivul theios. Cu toate acestea, Ioan a subliniat că Isus este de fapt Dumnezeu.

Cuvântul era Dumnezeu:

Vă rugăm să rețineți că există dovezi chiar mai puternice decât studiile lingvistice moderne care arată că Ioan 1:1 înseamnă că Cuvântul era Dumnezeu. Există o altă abordare. Ce-ar fi dacă i-am întreba pe creștinii care erau vorbitori nativi ai grecii din Noul Testament ce înseamnă Ioan 1:1? Putem face acest lucru. Vedeți întrebarea următoare pentru răspunsuri, deși probabil că nu v-ar plăcea modul în care creștinii din primele veacuri își înțelegeau propria limbă, dacă sunteți Martor al lui Iehova.

Î: În Ioan 1:1, care sunt alte exemple ale modului în care Martorii lui Iehova denaturează Scriptura?

R: Iată câteva exemple.

Ioan 1:1 S-a adăugat „un” în „Cuvântul era un dumnezeu”.

Luca 23:43 „Adevărat îți spun astăzi, vei fi cu mine în Paradis.” (Acest lucru a dat impresia că Isus vorbea despre ziua de azi, în loc de sensul grecesc, conform căruia tâlharul pocăit se va afla în Paradis astăzi.)

Faptele Apostolilor 10:36: s-a adăugat cuvântul „alt”, punându-l între paranteze drepte.

Romani 8:32: s-a adăugat „alt” fără caractere cursive sau paranteze.

Coloseni 1:16-20: s-a adăugat cuvântul „alt” de patru ori.

Filipeni 2:9 a adăugat cuvântul „alt” fără caractere cursive sau paranteze.

Î: În Ioan 1:1, ce învăța Biserica primară despre acest verset și despre faptul că Cuvântul este Dumnezeu?

R: Uneori este interesant să auzim ce spun erudiții moderni, 2000 de ani mai târziu, despre semnificația textului grecesc. Cu toate acestea, ceea ce este și mai interesant este modul în care liderii bisericii care au trăit acum 1700-1800 de ani, dintre care mulți vorbeau greaca Noului Testament încă din copilărie, au înțeles ce însemna Ioan 1:1 în propria lor limbă.

Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.)

„căci atunci când rostim un cuvânt, noi îl zămislim; însă nu prin separare, astfel încât să diminuăm cuvântul [care rămâne] în noi atunci când îl rostim; și exact așa cum vedem că se întâmplă și în cazul unui foc, care nu se diminuează atunci când a aprins [altul], ci rămâne același;... Cuvântul Înțelepciunii, care este El Însuși acest Dumnezeu născut din Tatăl tuturor lucrurilor, și Cuvânt, și Înțelepciune, și Putere, și Slava Celui care L-a născut, îmi va da mărturie...” Dialog cu Trypho, cap. 61. Vezi și capitolele 55, 56, 59, 62-64, 66, 74-78.

Teofil, episcop de Antiohia (168-181/188 d.Hr.) „Căci însăși Scriptura ne învață că Adam a spus că a auzit glasul. Dar ce altceva este acest glas decât Cuvântul lui Dumnezeu, care este și Fiul Său?” Scrisoarea către Autolic, cartea a II-a, capitolul 22, p. 103

Irineu de Lyon (182-188 d.Hr.)

„Dar faptul că El [Iisus] este El Însuși, prin propria Sa natură, mai presus de toți oamenii care au trăit vreodată, Dumnezeu, Domn și Împărat Veșnic, precum și Cuvântul Întrupat, vestit de toți profeții, de apostoli și de Însuși Duhul Sfânt, poate fi văzut de toți cei care au ajuns să cunoască chiar și o mică parte din adevăr.” (Irineu, Împotriva ereziilor, cartea 3, capitolul 19.2, p. 449).

„Să știi că fiecare om este fie gol, fie plin. Căci dacă nu are Duhul Sfânt, nu are cunoștință despre Creator; nu L-a primit pe Iisus Hristos, care este viața; nu-L cunoaște pe Tatăl care este în ceruri;...” (Irineu, fragmentul 26, p. 572)

„Ea [Biserica] crede, de asemenea, aceste puncte [de doctrină] exact ca și cum ar avea un singur suflet... Căci bisericile care au fost înființate în Germania nu cred și nu transmit nimic diferit, nici cele din Spania, nici cele din Galia, nici cele din Orient, nici cele din Egipt, nici cele din Libia, nici...” Irineu, Împotriva ereziilor, cartea 1, cap. 10.2, p. 331

Tertulian (c. 213 d.Hr.) (latină) „Cuvântul, așadar, este atât mereu în Tatăl, după cum spune El: «Eu sunt în Tatăl»; cât și mereu cu Dumnezeu, conform cu ceea ce este scris: «Și Cuvântul era cu Dumnezeu»; și niciodată separat de Tatăl, sau altceva decât Tatăl, întrucât «Eu și Tatăl suntem una».” Împotriva lui Praxeas, capitolul 8, p. 603.

Ipolit (225-235/6 d.Hr.), după ce a citat o parte din Ioan 1:1: „Dacă, așadar, Cuvântul era cu Dumnezeu și era, de asemenea, Dumnezeu, ce rezultă din aceasta? Ar spune cineva că El vorbește despre doi Dumnezei? Eu nu voi vorbi, într-adevăr, despre doi Dumnezei, ci despre unul singur; însă despre două Persoane și despre o a treia economie (dispoziție), și anume, harul Duhului Sfânt. Căci Tatăl este într-adevăr Unul, dar există două Persoane, deoarece există și Fiul; iar apoi există a treia, Duhul Sfânt. Tatăl hotărăște, Cuvântul îndeplinește, iar Fiul se manifestă, prin care se crede în Tatăl. Economia armoniei se reduce la un singur Dumnezeu; căci Dumnezeu este Unul. Tatăl este Cel care poruncește, Fiul este Cel care ascultă, iar Duhul Sfânt este Cel care dă înțelegere; Tatăl este deasupra tuturor, Fiul este prin toți, iar Duhul Sfânt este în toți. Și nu putem gândi altfel despre un singur Dumnezeu, decât crezând cu adevărat în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt.” Împotriva ereziei lui Noetus, capitolul 14, p. 228

Î: În Ioan 1:1, este adevărat că doctrina conform căreia Iisus era Dumnezeu sub formă umană nu a fost definitiv stabilită decât după anul 300 d.Hr.?

R: Nu. Karen Armstrong a afirmat categoric acest lucru în *O istorie a lui Dumnezeu*, p. 81, și este uimitor ce pot afirma unele cărți tipărite fără să fie trași la răspundere. Nu există creștini ortodocși sau arieni care să fi spus că Iisus nu era Dumnezeu, deși arienii susțineau că Iisus era o substanță diferită și că era Dumnezeu într-un mod diferit și inferior. Înainte de anul 300 d.Hr., cei cinci scriitori ai Bisericii primare citați în întrebarea anterioară cu siguranță nu considerau că doctrina conform căreia Iisus este Dumnezeu întrupat avea nevoie de vreo finalizare. Ignatie, care a fost ucenic al apostolului Ioan, obișnuia să spună că „Iisus este Dumnezeu”. Apostolul Toma nu a avut nevoie de niciun sinod când i-a spus lui Iisus în Ioan 20:28: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Deși este adevărat că gnosticii erau eretici care aveau concepții foarte ciudate despre Dumnezeu, ei nu au fost niciodată acceptați ca creștini de către creștinii ortodocși. Cu toate acestea, chiar și ei acceptau că Iisus era Dumnezeu, deși într-un sens foarte diferit și ciudat.

Arienii au fost un alt grup eretic care a fost condamnat la Sinodul de la Niceea în anul 325 d.Hr. Ei aveau o părere „prea joasă” despre Isus, crezând că a existat un moment în care El nu era și că Isus era de o substanță diferită de cea a Tatălui. Cu toate acestea, chiar și ei erau de acord că Isus era Dumnezeu; problema era că ei credeau în mod eronat că Isus nu era de aceeași natură cu Tatăl.

Presupun că un neajuns al crezurilor este faptul că unii pot interpreta greșit scopul lor. Controversa de la Niceea privind arianismul nu s-a referit la faptul dacă Isus era sau nu Dumnezeu, ci la modul în care Isus era Dumnezeu.

Î: În Ioan 1:1, cum putea Cuvântul să fie atât Dumnezeu, cât și cu Dumnezeu?

R: În același mod în care Fiul putea fi atât Dumnezeu, cât și să aibă un Dumnezeu în Evrei 1:8,9. Pe lângă referirea la zei falși, cuvântul „Dumnezeu” are cel puțin patru semnificații în ceea ce privește adevăratul Dumnezeu. „Dumnezeu” poate însemna doar Tatăl, doar Fiul, doar Duhul Sfânt sau pe cei trei în Trinitate.

Iată ce a spus scriitorul bisericii primare Hippolytus (225-235/6 d.Hr.) în lucrarea sa „Împotriva ereziei lui Noetus”, capitolul 14, p. 228: „Dacă, așadar, Cuvântul era cu Dumnezeu și era totodată Dumnezeu, ce rezultă din aceasta? Nu voi vorbi, într-adevăr, despre doi Dumnezei, ci despre unul singur; însă despre două Persoane și despre o a treia economie (dispoziție), și anume, harul Duhului Sfânt. Căci Tatăl este într-adevăr Unul, dar există două Persoane, deoarece există și Fiul; și apoi există a treia, Duhul Sfânt.”

Î: În Ioan 1:1, cum a putut Dumnezeu să se întrupeze ca om?

R: Pe de o parte, răspunsul este simplu: Dumnezeu Atotputernicul se poate arăta așa cum dorește. Pe de altă parte, aceasta este o minune profundă. Melito din Sardes (170-180 d.Hr.) a meditat asupra misterului întrupării în „Discursul său despre Cruce” (vol. 8), p. 756 „Din aceste motive a venit la noi; din aceste motive, deși era necorporal, Și-a format un trup după chipul nostru, arătându-Se ca o oaie, dar rămânând totuși Păstorul; fiind considerat un slujitor, dar fără a renunța la calitatea de Fiu; fiind purtat [în pântecele] Mariei, dar îmbrăcat în [natura] Tatălui Său; pășind pe pământ, dar umplând cerul; arătându-Se ca un prunc, fără a renunța însă la veșnicia naturii Sale; fiind îmbrăcat cu un trup, fără a limita însă simplitatea neamestecată a Dumnezeirii Sale; fiind considerat sărac, fără a fi însă lipsit de bogățiile Sale; având nevoie de hrană în măsura în care era om, fără a înceta însă să hrănească întreaga lume în măsura în care este Dumnezeu; îmbrăcându-Se cu chipul unui slujitor, fără a afecta însă chipul Tatălui Său.”

Iustin Martirul, în „Dialogul cu Trypho iudeul”, capitolul 61, p. 227, a dat analogia modului în care focul este aprins din foc. Focul inițial nu este diminuat în niciun fel.

(De remarcat că citatele din Biserica primară de pe acest site web provin toate din „Părinții ante-niceeni” și din „Părinții post-niceeni I și II”.)

Î: În Ioan 1:1 am avut dificultăți în a înțelege natura teantropică a lui Hristos. Era Isus pe deplin matur din punct de vedere mental, cunoscând toate lucrurile chiar și ca prunc? Chiar dacă S-a făcut om, a păstrat oare mintea infinită a lui Dumnezeu? Luca 2:52 spune: „Isus creștea în înțelepciune și statură și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” Dacă Isus nu S-a schimbat în ceea ce privește esența Sa atunci când S-a întrupat, de ce a crescut în cunoaștere, înțelepciune și favoare înaintea lui Dumnezeu, când era deja Dumnezeul infinit?

R: Multe lucruri despre Dumnezeu pot fi înțelese mai ușor prin comparație cu o analogie din natură. Cu toate acestea, taina întrupării nu are nicio analogie cu nimic din natură.

Deși nu putem ști totul despre întrupare, putem învăța ceea ce Scriptura a revelat despre aceasta. Așadar, pentru a rezuma, există cinci puncte cheie de reținut.

1. Isus este 100% Dumnezeu. El era 100% Dumnezeu înainte de a Se naște, pe pământ și acum în ceruri. (Ioan 1:1; 20:28; Coloseni 1:5-20; Evrei 1:6, 8, 9)

(Desigur, cerul nu era gol când Isus a venit pe pământ. Totuși, nu includ acest lucru ca punct, deoarece această inseparabilitate a lui Dumnezeu, împreună cu distincția dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt aspecte ale Trinității, nu ale Întrupării.)

2. Isus a fost 100% om încă din momentul în care se afla în pântecele mamei Sale. El a fost ca noi în toate privințele, cu excepția faptului că era fără păcat. (Evrei 2:14-18; 4:15; 5:1-2)

3. Isus a fost o singură persoană. (Nu au existat două ființe distincte, un Dumnezeu-Isus și un om-Isus, așa cum tinde să susțină nestorianismul extrem.)

4. Isus avea două naturi distincte. (Natura umană a lui Isus nu a fost înglobată de natura divină a lui Isus. Când se spune că Isus a suferit, El a suferit cu adevărat. Când se spune că Isus a fost ispitit, El a fost ispitit cu adevărat. Aceste lucruri sunt negate de curentele cele mai extreme ale ereziei monofizitismului.)
Dar, chiar dacă înțelegi aceste patru lucruri, mai lipsește încă un element, pe care trebuie să-l vezi pentru a le putea pune cap la cap.
5. Cea mai mare parte a slavei lui Isus a fost ascunsă. Isus S-a golit de bunăvoie de multe dintre atributele Sale divine, conform Filipeni 2:6-7. De aceea, în Ioan 17:5, Isus S-a rugat în mod specific Tatălui să-I redea slava pe care o avea înainte de întemeierea lumii. Așadar, pentru a răspunde la prima parte a întrebării tale, pe pământ Isus a crescut în înțelepciune, statură sau înălțime și în favoare, fiind nu doar pruncul perfect, ci apoi băiețelul perfect, băiatul mai mare perfect și apoi omul perfect. Isus a învățat ascultarea, a suferit și a murit, ceea ce El ar fi putut face doar dacă o parte din puterea Sa ar fi fost renunțată în mod voluntar și temporar.

Î: În Ioan 1:1, cum mai știm că Isus este Dumnezeu?

R: Cartea „1001 de întrebări biblice cu răspunsuri”, p. 27, spune că acest lucru este dovedit prin șapte puncte.

1. Toate numele lui Dumnezeu din Vechiul Testament se regăsesc în Isus Hristos.

2. Isus a primit închinare din partea oamenilor. Fie a greșit făcând acest lucru, fie a avut dreptate să o facă.

3. Isus a iertat păcatele împotriva lui Dumnezeu.

4. Isus a arătat puterea lui Dumnezeu.

5. Isus a arătat omnisciență (deși, probabil, nu o avea pe pământ înainte de învierea Sa).

6. Isus și-a afirmat omniprezența.

7. Noul Testament spune că Isus este Dumnezeu și că trebuie cinstit la fel ca Tatăl.

Vezi „Hard Sayings of the Bible”, pp. 490-492, pentru mai multe informații despre Ioan 1:1 și Trinitate.

Î: În Ioan 1:1, acest concept al unui Cuvânt veșnic a fost împrumutat din filosofia greacă?

R: Nu, nu există dovezi în acest sens. Filosoful grec Platon a scris într-adevăr despre un Cuvânt etern, „logos”, înainte de Evanghelia lui Ioan, iar Heraclit din Efes (c. 500 î.Hr.) a folosit termenul „logos” pentru a desemna principiul rațional. Și Filon cel Iudeu a folosit termenul „logos”. Cu toate acestea, nu există dovezi că Ioan ar fi împrumutat acest concept.

În loc ca Ioan să fi împrumutat din filosofia greacă, chiar și o persoană laică ar putea susține că conceptul unui Cuvânt puternic și viu a fost împrumutat din gândirea Vechiului Testament, cum ar fi Geneza 1:1 în ebraică.

Vechiul Testament nu a fost împrumutat din gândirea greacă, întrucât Moise și israeliții au precedat toată literatura greacă scrisă de care avem cunoștință. Teofil din Antiohia d , care a scris între anii 168-181/188 d.Hr., a fost primul care a subliniat acest lucru în „Scrisoarea către Autolic”, cartea 3, capitolul 30, pagina 121.

Dicționarul biblic Wycliffe, p. 441, afirmă că sulurile de la Marea Moartă indică faptul că Evanghelia după Ioan, în loc să fie un document elenistic din secolul al II-lea, „se dovedește mai clar ca niciodată a fi un produs al Palestinei din secolul I, datorită numeroaselor sale paralele cu textele de la Qumran”.

Î: În Ioan 1:1, a existat o perioadă înainte ca Isus să existe?

R: Nu. Ereticii arieni credeau acest lucru, dar creștinii ortodocși au afirmat, mai mult sau mai puțin în unanimitate, că Isus a fost născut din Tatăl înainte de începutul timpurilor. O singură excepție de la această regulă a fost scriitorul bisericii primare Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.). Cu toate acestea, chiar dacă Martorii lui Iehova se bazează pe Iustin Martirul pentru a încerca să-și susțină credințele, argumentul lor este înșelător. În „Dialogul cu Trypho”, Iustin dedică treisprezece capitole (55-56, 59, 61-64, 66, 74-78) pentru a dovedi că Iisus este Dumnezeu.

Biblia nu oferă un răspuns definitiv la multe întrebări despre cum era înainte de începutul timpului. Chiar dacă ar face-o, am înțelege oare răspunsurile? Tit 1:2 spune că Dumnezeu a promis viața veșnică „înainte de începutul timpului”. Toate lucrurile au fost create prin Hristos (Coloseni 1:16; Ioan 1:3). Dacă „toate lucrurile” includ și timpul (o presupunere în acest context), atunci Isus a existat înainte de a exista timpul.

Vezi „1001 de întrebări biblice cu răspunsuri”, pp. 27-28, pentru mai multe informații despre faptul că nu a existat un timp înainte ca Isus să existe.

Î: În Ioan 1:1, Isus a preexistat doar în presciența lui Dumnezeu, așa cum învață organizația „The Way International”?

R: Nu. Cu toții am fost cunoscuți dinainte de Dumnezeu, dar Isus era diferit de noi prin faptul că El preexista în Ceruri încă dinainte de începutul timpului.

Î: În Ioan 1:1, întrucât Cuvântul (Logosul) este Dumnezeu, înseamnă oare că Dumnezeu este impersonal, așa cum a învățat Mary Baker Eddy, fondatoarea cultului Științei Creștine, în lucrarea „Știință și Sănătate cu Cheia Scripturilor”, p. 117?

R: Nu. Doar pentru că Dumnezeu are unele caracteristici pe care noi nu le avem (infinit, invizibil, trei-în-unitate etc.) nu înseamnă că Dumnezeu nu are și unele caracteristici pe care le avem și noi, deși adesea într-un grad mai mic (capacitatea de a iubi, inteligența, voința, emoțiile etc.). Așadar, doar pentru că Cuvântul este Dumnezeu, nu înseamnă că trebuie să negăm numeroasele versete biblice care arată că Dumnezeu are personalitate.

Deci, ce versete biblice arată că Dumnezeu are personalitate? Personalitatea include mintea, voința și emoțiile. În timp ce un computer poate stoca cunoștințe fără a avea personalitate, un computer nu are iubire, mânie și alte emoții, și un computer nu are voință.

Când strigăm „Abba” sau „Tati” în Galateni 4:6, Marcu 14:36 și Romani 8:15, slavă lui Dumnezeu, ne adresăm unei ființe personale.

Î: În Ioan 1:2, dacă toate lucrurile au fost create prin Cuvânt, aceasta include timpul, spațiul, știința, legile naturii și matematica?

R: Probabil că da, deși acest verset nu a fost scris pentru a dovedi acest lucru. Cu toate acestea, un adevăr logic, precum a = a, și o contradicție logică, precum a nu este egal cu a, nu sunt lucruri, iar acest verset nu se referă la acestea.

Î: În Ioan 1:4, în ce fel este Isus viața oamenilor?

R: Isus este viața oamenilor în cel puțin trei moduri.

Din punct de vedere fizic, toate lucrurile sunt ținute împreună de Isus, conform Coloseni 1:17.

Din punct de vedere etern, numai prin Isus suntem mântuiți, așa cum arată Faptele Apostolilor 4:12.

Viața în Hristos astăzi: Isus dă sens, bucurie și împlinire vieții creștinilor de pe pământ astăzi.

Î: În Ioan 1:4, și-a îndeplinit Isus misiunea chiar înainte de a fi răstignit, așa cum afirmă Jamal Badawi în seria sa de casete 9, tabelul 3?

R: Nu. Ioan 1:4 a fost într-adevăr scris înaintea relatării crucificării lui Isus. Cu toate acestea, oricine ar trebui să observe că Badawi caută aici motive de obiecție: Ioan 1:4 a fost scris chiar înaintea relatării nașterii lui Isus.

Î: În Ioan 1:6,19, Ioanul menționat aici este autorul acestei cărți?

R: Nu. Ioan menționat aici este Ioan Botezătorul, în timp ce autorul este apostolul Ioan, fratele lui Iacov.

Î: În Ioan 1:8, au existat oare unii, după răstignire, care credeau că Ioan Botezătorul era Mesia, așa cum se menționează în „Ghidul lui Asimov pentru Biblie”, la pagina 965?

R: Nu există dovezi directe în acest sens. Cu toate acestea, a existat un grup, cunoscut în vremurile ulterioare, numit mandeenii, care credea acest lucru. Mandeenii locuiau în mlaștinile din sudul Irakului, dar nu se știe când sau unde au apărut.

Î: În Ioan 1:9, în ce sens este Isus lumina adevărată care luminează pe orice om?

R: În cel puțin două moduri.

Pentru toți: Adevărul și oferta Evangheliei lui Isus Hristos sunt vestite tuturor. Isus este singura lumină adevărată. Unii aleg să trăiască ca fii ai luminii, dorind să știe ce este plăcut Domnului (Efeseni 5:8-10), iar alții nu.

Pentru credincioși: Isus este lumina vieții noastre. El ne dă bucurie, mulțumire, sens și un scop care fac ca totul să merite efortul.

Î: În Ioan 1:13, nu voința noastră este cea care ne face să ne naștem din nou?

R: Este harul lui Dumnezeu. Dumnezeu este foarte milostiv, plin de har și drept. Totuși, aceste adevăruri nu ar trebui să ne facă să uităm că prerogativa nașterii noastre din nou îi aparține lui Dumnezeu, nu nouă.

Î: În Ioan 1:14, cum a putut Dumnezeu Atotputernicul, care are Viață Veșnică, să devină un om muritor care a murit?

R: Deoarece Dumnezeul Trinitar este Atotputernic, El poate face ca o Persoană distinctă din Sine să devină un om muritor. Când Isus era pe pământ, asta nu înseamnă că Cerul era gol. Când Isus a murit pe cruce, asta nu înseamnă că Tatăl sau Duhul Sfânt au murit vreodată.

Î: În Ioan 1:14, cum au văzut ei slava lui Isus, având în vedere că Isus S-a golit de Sine în Filipeni 2:6-7?

R: Slava lui Isus nu este o stare binară. De asemenea, Filipeni 2:6-7 spune că Isus S-a golit de Sine, dar nu menționează slava în sine. Filipeni 2:9 spune că Dumnezeu L-a înălțat pe Isus la cel mai înalt loc, ceea ce implică o poziție înălțată, „glorificată” a lui Isus, dar nu o schimbare internă.

Î: În Ioan 1:14, cum a putut natura lui Dumnezeu să fie amestecată/sintetizată/așezată alături de natura umană a lui Isus?

R: Multe erezii au răspuns incorect la această întrebare. Hristos nu era un Dumnezeu care doar părea a fi om (docetiștii), un om și Dumnezeu doar cu numele, în loc să fie Dumnezeul Atotputernic (ebioniții), o fantomă (gnosticii), un om în care s-a așezat Hristos (Pavel din Samosata), separat/împărțit (nestorienii) sau confundat (monofizitii). Probabil că nu există nicio analogie din viața de pe pământ care să fie cu adevărat suficientă ca exemplu al naturii divine și al naturii umane a lui Isus Hristos. Iată două erori.

Nestorianismul (două voințe): Nestorie a învățat că Isus avea două voințe separate: una divină și una umană. În timp ce Nestorie se afla pur și simplu în eroare, unii dintre urmașii săi ulteriori au mers chiar mai departe. Este aproape ca și cum, în Grădina Ghetsimani, voința umană și voința divină a lui Isus s-ar fi luptat una împotriva celeilalte, iar voința divină ar fi învins. Cei aproximativ 200 de episcopi prezenți la Sinodul de la Efes au condamnat nestorianismul în anul 431 d.Hr.

Monofizitismul (o singură natură): Opusul nestorianismului, monofizitismul susținea că cele două naturi s-au contopit, ca și cum o picătură de miere reprezentând voința umană ar fi căzut în oceanul voinței divine. Monofizitismul poate duce la unele scenarii neplăcute. În forma sa extremă, Iisus și-ar fi trăit viața fără griji, iar toate luptele sale împotriva ispitei din cele 40 de zile, din Grădina Ghetsimani și de pe cruce ar fi fost aproape doar o simplă înscenare. Monofizitismul a fost condamnat de 250 până la 350 de episcopi la Sinodul de la Calcedon din anul 451 d.Hr. În epoca modernă, Biserica Catolică și Biserica Coptă (monofizită) și-au restabilit relațiile reciproce.

Poziția creștină ortodoxă (comună): După aceste două sinoade traumatizante, poziția finală a fost: „Iisus Hristos, Logosul lui Dumnezeu întrupat, este o singură Persoană în două naturi, care există în această singură Persoană fără amestec, fără schimbare, fără divizare și fără separare.”

Biblia oferă următoarele indicii cu privire la naturile umană și divină ale lui Isus.

a. Se subliniază că Isus era Fiul omului: Luca 5:24; 6:5; 6:22; 8:31; 22:22, 69; Ioan 12:34; Apocalipsa 1:13

b. Descendența: Luca 1:32; Romani 1:3; 9:5; 2 Timotei 2:8; Evrei 7:14; Matei 1:1.

c. Trup fizic: Luca 24:39; Ioan 4:2; Evrei 10:5,10; 1 Ioan 1:1; 1 Timotei 3:16; 2 Ioan 7.

d. Un om (cu natură umană) cât timp a fost pe pământ: Faptele Apostolilor 2:22, 23; Filipeni 2:7, 8; Evrei 2:14.

e. Încă om în Cer: 1 Timotei 2:5; se înțelege din Evrei 13:8.

f. Fratele nostru: Marcu 3:35; Luca 8:21; Evrei 2:11, 12, 17

g. A suferit ca oamenii: Evrei 2:9,18; 5:8; Romani 8:17; 1 Petru 1:11; 4:13; 5:1.

h. A fost ispitit ca noi: Evrei 2:18; 4:15; Matei 4:1-10; Marcu 1:13; Luca 4:1-12.

i. Isus a fost om în toate privințele, cu excepția faptului că nu a păcătuit: Evrei 2:17.

Î: În Ioan 1:14, când Isus a venit pe pământ, Și-a pierdut oare divinitatea, așa cum a spus Herbert W. Armstrong?

R: Nu. Isus S-a golit de Sine (Filipeni 2:7) și a renunțat temporar la o mare parte din slava Sa (Ioan 17:5), dar Isus a fost totuși venerat pe pământ înainte de răstignirea Sa ca Dumnezeu de către magi (Matei 2:11-12), de către ucenici (Matei 14:33) și de către orbului (Ioan 9:38). Isus S-a numit pe Sine cu Numele cel mai sfânt al lui Dumnezeu în Ioan 8:58.

Î: În Ioan 1:15, cum era Isus înaintea rudăi Sale mai în vârstă, Ioan Botezătorul?

R: În timp ce Ioan Botezătorul s-a născut cu câteva luni înaintea lui Isus, Isus a existat în Ceruri de la început. Isus era, de asemenea, mai presus decât Ioan Botezătorul în ceea ce privește onoarea, întrucât Isus este Dumnezeu Fiul.

Î: În Ioan 1:17, Moise a dat Legea sau Dumnezeu a dat-o?

R: Ambii. Dumnezeu i-a dat Legea lui Moise pentru a o transmite poporului, iar asta a și făcut Moise. Dumnezeu este autorul, iar Moise a fost „poștașul” care a livrat scrisoarea.

Î: În Ioan 1:18, având în vedere că nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, cum ar putea Isus să fie Dumnezeu, din moment ce oamenii L-au văzut pe Isus?

R: Când Isus a venit pe pământ, așa cum spune Filipeni 2:7, El S-a golit de o mare parte din slava Sa. Isus S-a rugat ca Tatăl să-I redea slava în Ioan 17:5.

Când Moise era cu Dumnezeu, și-a pus un văl peste față, după cum se arată în Exodul 34:33-35; 2 Corinteni 3:13-16. Oamenii îl vedeau totuși pe Moise, dar nu vedeau slava care se arăta pe fața lui după ce fusese cu Dumnezeu. Aceasta este o prefigurare a venirii lui Isus pe pământ ca Dumnezeu, sub o formă ascunsă.

Vezi „Hard Sayings of the Bible”, pp. 492-493, și „When Critics Ask”, pp. 403-404, pentru un răspuns complementar.

Î: În Ioan 1:18, având în vedere că nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, cum a putut Isus să-L vadă pe Dumnezeu?

R: Isus nu era o ființă umană înainte de a fi zămislit de Maria; Isus a existat din veșnicie. Așadar, în mod curios, Ioan Botezătorul era cu câteva luni mai în vârstă decât natura umană a lui Isus, dar Isus Însuși era mult mai în vârstă decât Ioan Botezătorul.

Î: În Ioan 1:18, Isus este singurul Fiu al lui Dumnezeu, sau putem fi și noi fii ai lui Dumnezeu, așa cum spune Ioan 1:12?

R: Noi putem fi fii ai lui Dumnezeu, dar Isus este Fiul unic al lui Dumnezeu. Biblia ne oferă două metafore cu privire la noi: suntem adoptați în familia lui Dumnezeu și suntem născuți din nou în familia lui Dumnezeu. Isus nu a fost nici adoptat, nici născut din nou. Isus a fost Dumnezeu Fiul din veșnicie, iar Isus S-a întrupat ca om fără tată biologic.

Î: În Ioan 1:21, de ce a spus Ioan Botezătorul că nu era Ilie, din moment ce Isus a spus că era, în Matei 11:14?

R: Patru puncte de luat în considerare în răspuns.

1. În Maleahi 4:5 se spune că Ilie va veni înaintea zilei mari și înfricoșătoare a Domnului. Ilie însuși (nu Ioan Botezătorul) a apărut la Transfigurare și este, aproape cu certitudine, unul dintre cei doi martori din Apocalipsa 11:1-12.

2. Dacă Ioan ar fi spus pur și simplu că el era Ilie, oamenii ar fi interpretat că era literalmente aceeași persoană cu Ilie, iar Ioan ar fi vorbit incorect.

3. Ioan ar fi putut explica că nu era literalmente Ilie, ci că venise cu rolul și scopul lui Ilie, așa cum a vrut să spună Isus în Matei 11:14.

4. Cu toate acestea, deși Ioan știa că era înaintemergătorul lui Mesia, poate că el însuși nu știa că era împlinirea lui Ilie care urma să vină. Astfel, Ioan ar fi putut vorbi doar pe baza a ceea ce știa.

Î: În Ioan 1:21, a greșit Ioan Botezătorul când a spus că nu era Ilie, așa cum învață ereticul Rev. Moon în „Principiul Divin” (ediția a cincea, 1977)?

R: Mai întâi, iată ce spune Rev. Moon, care pretinde că este Hristosul revenit, iar apoi răspunsul.

„Principiul Divin” al reverendului Moon, p. 161: „...Ioan Botezătorul, care l-a jignit pe Isus. Cum l-a jignit Ioan Botezătorul? Ioan nu și-a îndeplinit misiunea de a-l sluji și de a-l îngriji pe Isus.”

Refutare: 1. Dacă Ioan a eșuat în învățătura sa, atunci de ce, în Matei 21:32, a spus Isus că oamenii trebuiau să creadă în Ioan Botezătorul?

2. Ioan 10:41-42 arată că mărturia lui Ioan i-a determinat pe mulți să creadă în Isus. Ar trebui să fim precauți când îl condamnăm pe un martir care a murit pentru Dumnezeu, acuzându-l că a eșuat și că L-a jignit pe Dumnezeu. Când Isus spune că cel mai mic din Împărăția cerurilor este mai mare decât [Ioan Botezătorul], Se referă la faptul că Isus nu deschisese încă calea spre cer, iar Ioan Botezătorul era, de fapt, ultimul profet al Vechiului Legământ.

3. Dacă Ioan Botezătorul ar fi fost într-adevăr reîncarnarea lui Ilie, atunci, dintre toți oamenii, tocmai Ioan ar fi știut acest lucru. Cu toate acestea, Ioan Botezătorul a avut dreptate când a spus că nu era Ilie revenit din morți.

4. Ioan a predicat într-adevăr în duhul și puterea lui Ilie, dar Isus nu a spus niciodată că Ioan și Ilie erau aceeași persoană.

Ioan Botezătorul era mare în ochii Domnului, după cum se menționează în Luca 1:15, iar Domnul cunoaște viitorul.

Î: În Ioan 1:29, de ce a cerut Dumnezeu un sacrificiu pentru a ne ierta păcatele, având în vedere că noi ar trebui să-i iertăm pe ceilalți fără a cere altceva decât pocăința?

R: Îi iertăm pe frații noștri fără a cere altceva decât pocăința, deoarece un păcat împotriva noastră este de altă natură decât un păcat împotriva lui Dumnezeu.

Î: În Ioan 1:31, 33, cum se face că Ioan nu L-a recunoscut pe Isus, având în vedere că mamele lor erau verișoare?

R: Cuvântul grecesc folosit aici, oida, înseamnă „cunoaștere deplină”. Ioan spunea că, în mod firesc, nu L-ar fi cunoscut. Ioan a adăugat imediat că îl cunoștea, deoarece Dumnezeu i-a revelat acest lucru.

Cartea „When Critics Ask” (p. 404-405) subliniază că Ioan îl cunoștea pe Isus din auzite și, poate, din cunoștință personală, dar numai prin Duhul Sfânt l-a cunoscut pe Isus prin manifestare divină.

Î: În Ioan 1:32-33, cum ar fi putut Duhul Sfânt să aibă o prezență localizată și să se odihnească asupra lui Isus sub forma unui porumbel?

R: Faptul că Duhul Sfânt are, pentru o perioadă, o prezență localizată specială nu-L împiedică, în general, să se afle oriunde altundeva dorește. Ca o analogie extrem de simplificată, a existat un serial TV de ficțiune științifică intitulat „Doctor Who”. Când un personaj a avut un accident cu o mașină a timpului, el a avut o prezență localizată în trei momente diferite simultan. Din moment ce putem concepe acest lucru, de ce nu ar putea Dumnezeu să aibă prezențe localizate multiple, sau chiar un număr infinit de prezențe localizate?

Vezi și discuția despre Habacuc 3:3.

Î: În Ioan 1:38-39, de ce nu s-a plâns Isus când L-au numit „Rabbi” (Maestre), având în vedere că Isus a spus în Matei 23:7,8 să nu lăsați pe nimeni să vă numească „maestre”?

R: Isus, fiind Dumnezeu Fiul, are o autoritate și o cinste pe care noi nu le avem. Nici noi nu ar trebui să numim pe nimeni altcineva Dumnezeul nostru, Mântuitorul nostru sau Domnul nostru, iar este potrivit să-L numim pe Isus toate acestea.

Î: În Ioan 1:39, când era ora a zecea?

R: În cultura lor, ziua începea la răsăritul soarelui, în jur de ora 6:00 dimineața. A zecea oră era după ora 16:00.

Î: În Ioan 1:40, au căutat oare ucenicii un „Isus mai demn” în Evanghelia după Ioan, spre deosebire de celelalte trei evanghelii, în care Isus i-a căutat și i-a ales pe ucenici, așa cum sugerează scepticul Asimov în Ghidul său al Bibliei, pag. 968-969?

R: Nu. Dintre cei doisprezece ucenici, Ioan 1:35-42 menționează doar doi ucenici care l-au părăsit pe Ioan și l-au urmat pe Isus. Dar apoi menționează că Isus l-a căutat pe Filip, iar Filip l-a adus pe Natanael.

Î: În Ioan 1:42, l-a numit Isus pe Simon „Cefas / Petru” pentru prima dată aici sau mai târziu, în timpul slujirii sale la Capernaum, așa cum se menționează în Matei 16:18?

R: O explicație simplă este că Isus l-a numit Petru aici, dar i-a dezvăluit semnificația acestui nume în Matei 16:18.

Î: În Ioan 1:51, când îl va vedea Natanael pe îngerii care se înalță și coboară asupra lui Isus?

R: Deși este posibil ca Natanael să fi avut un vis, este mai probabil ca el să vadă acest lucru în Cer. Imaginile folosite de Isus aici amintesc de scara lui Iacov din Geneza 28:11-13.

Totuși, de ce ar sta Natanael nemișcat sub un smochin? Comentariul biblic „The Believer’s Bible Commentary”, p. 1472, spune că este probabil ca Natanael să fi studiat Cuvântul lui Dumnezeu sau să fi meditat asupra viziunii lui Iacov despre scară (sau treptele).

Î: În Ioan 1:51, de ce se numește Isus frecvent „Fiul Omului”?

R: Probabil din următoarele motive

1. Pentru a sublinia umanitatea Sa obișnuită

2. Oamenii puteau fi de acord cu aceasta, indiferent dacă Îl recunoșteau sau nu ca Fiu al lui Dumnezeu.

3. Isus nu Se revelase încă ca Fiul unic al lui Dumnezeu.

Î: În Ioan 2:1, cum arătau vasele?

R: Deși există unele dezacorduri cu privire la locul unde se afla Cana antică, au fost găsite fragmente de ceramică din secolul I d.Hr. în două locații: Cana de astăzi, situată între Nazaret și Capernaum, și un al doilea sit la câteva mile spre nord. Fragmentele de ceramică indică faptul că vasele aveau un diametru de aproximativ 12 până la 16 inci. A se vedea articolul Associated Press intitulat „Experții spun că ar fi găsit Cana biblică” din The St. Louis Post Dispatch din 22 decembrie 2004.

Î: În Ioan 2:3-10, observ mereu că Isus nu face niciodată lucrurile fără un scop sau la întâmplare. De ce prima minune consemnată este transformarea apei în vin la o nuntă? Ar putea avea legătură cu vinul = sângele Său, curățirea ceremonială sau un nou legământ matrimonial cu toți cei care cred în El? Acestea sunt lucruri la care m-am gândit și mă întreb cât de departe de adevăr sunt; nu vreau să depășesc limitele Scripturilor, așa cum este atât de popular în zilele noastre.

R: Ai pus o întrebare interesantă. Dacă transformarea apei în vin de către Isus ar fi fost o minune menită să simbolizeze sângele Său, moartea pe cruce sau curățirea ceremonială, nimeni din acea vreme, după moartea Sa, sau chiar în scrierile Bisericii primare nu ar fi înțeles acel mesaj. Mai degrabă, cred că această minune a fost săvârșită din cauza circumstanțelor, dar în ea putem vedea o înțelegere mai profundă a caracterului lui Dumnezeu și o aplicație pentru noi.

Exista o nevoie umană simplă: vinul pentru ospăț se terminase. Când Maria I-a cerut lui Isus să rezolve această situație în mod supranatural, răspunsul inițial al lui Isus a fost: „Nu a sosit încă ceasul Meu.” Cu alte cuvinte, nu era un moment al slujirii Sale în care trebuia să facă asta pentru a demonstra ceva. Cu toate acestea, exista o nevoie, iar El a fost rugat să o facă, așa că S-a abătut de la ceea ce planificase inițial și a făcut-o. La fel, când femeia cu hemoragie a atins haina lui Isus, Isus nu avea asta pe „lista de sarcini” pentru acea zi.

De multe ori Dumnezeu ne întâlnește acolo unde ne aflăm. Un exemplu trist în acest sens este faptul că Dumnezeu l-a pus pe Isaia să-i spună regelui Ezechia să-și pună totul în ordine, deoarece Ezechia urma să moară. Regele credincios Ezechia a devenit atât de amărât din această cauză, încât Dumnezeu s-a înduplecat și i-a mai acordat încă 15 ani de viață. Cu toate acestea, în acei cincisprezece ani s-a născut regele Manase, probabil unul dintre cei mai răi regi ai Iudeei. Nu este vorba că Dumnezeu nu știa, sau că Dumnezeu este capricios sau că S-a răzgândit. Mai degrabă, de multe ori voia percepută a lui Dumnezeu pentru noi se schimbă atunci când se schimbă atitudinea noastră (în bine sau în rău). Când Faraon era cu Sara, soția lui Avraam, Dumnezeu i-a spus lui Faraon într-un vis că urma să moară, fără niciun „dacă”, „și” sau „dar”. Dar când Faraon a spus că a acționat din ignoranță, Dumnezeu a spus că știa asta și de aceea l-a avertizat pe Faraon. Faraon i-a înapoiat soția lui Avraam, iar Faraon nu a murit. La fel, Iona a profețit că Ninive va fi distrusă în 40 de zile. Cu toate acestea, locuitorii s-au pocăit și Ninive nu a fost distrusă.

Când suntem ocupați cu slujirea noastră, cu planurile noastre și cu viața noastră, de multe ori oamenii vin la noi cu nevoi care sunt importante, sau uneori sunt neimportante, dar pe care ei le consideră importante. Am putea să le considerăm distrageri și întreruperi, dar și noi trebuie să venim în întâmpinarea oamenilor acolo unde se află ei. A juca mingea, a merge la un film sau a petrece puțin timp „pierdând vremea” cu cineva poate să nu ni se pară foarte important în ceea ce considerăm a fi planul lui Dumnezeu, și, într-adevăr, poate că nu este. Dar chiar și așa, ar putea fi singurul lucru pe care Dumnezeu vrea să-l facem chiar acum, dacă vrem să fim în centrul voinței Sale.

Î: În Ioan 2:3-10, vinul acela era alcoolic?

R: Nu era ca băuturile spirtoase tari, dar vinul din acea vreme era alcoolic. Dacă lași sucul de struguri să stea într-un borcan, fără a fi refrigerat, timp de un an, acesta va conține alcool. Chiar și „vinul nou” era alcoolic în Faptele Apostolilor 2:13. Cu toate acestea, așa cum subliniază cartea *Difficulties in the Bible*, la paginile 147-149, nu se spune că vinul miraculos era îmbătător.

Cartea pentru copii *Prima minune a lui Isus*, de Vivian Dede (Concordia, 1990), conține un rezumat excelent al unei lecții desprinse din această minune: „Când este nevoie de ceva, fie că este vorba de viață nouă sau de vin, Isus rezolvă orice problemă la timpul Său potrivit.”

Î: În Ioan 2:1-11, a fost aceasta nunta lui Isus, iar din Luca 8:3-4, s-a căsătorit Isus cu una sau mai multe dintre femeile care îi însoțeau pe ucenici, așa cum cred mormonii poligami și alte secte?

R: Nu. În primul rând, iată femeile despre care știm că i-au însoțit pe Isus și pe ucenici. Conform Luca 8:3-4, femeile care călătoreau cu Isus erau Maria Magdalena, Ioana, soția lui Cuza, Susana și altele. Alte pasaje o menționează pe Salome (Marcu 15:40), pe Maria, mama lui Iacov (Marcu 15:40, Luca 24:10), și pe Marta, sora Mariei Magdalena.

Ioan 2:2 spune că Isus a fost invitat ca oaspete la nuntă. Un mire nu este niciodată invitat la propria nuntă.

Nu există niciun temei pentru a afirma că Isus s-ar fi căsătorit vreodată, că ar fi avut copii sau că s-ar fi născut copii fără o natură păcătoasă. Deși niciun verset nu spune de fapt că Isus nu s-a căsătorit niciodată, niciun verset nu spune nici că Isus nu a zburat pe Marte. Un argument bazat pe tăcere nu dovedește una mai mult decât cealaltă.

Iată toate celelalte pasaje din perioada anterioară învierii care se referă la femei:

Ioana și Salome nu sunt menționate nicăieri altundeva.

Marta (împreună cu Maria) a fost menționată doar în trei pasaje anterioare Învierii: o cină (Luca 10:38-41), vindecarea fratelui lor Lazăr (Ioan 11:1-45) și o a doua cină cu Lazăr (Ioan 12:1-8).

Deoarece nu există nicio altă mențiune, nu s-ar putea găsi un argument mai puternic în favoarea ideii că Isus s-a căsătorit cu Maria decât în favoarea ideii că s-a căsătorit cu sora ei, Marta. Cu toate acestea, Isus a respectat Legea lui Moise, iar căsătoria unui bărbat cu două surori, cât timp ambele erau în viață, era interzisă în Leviticul 18:18. Mormoni care propovăduiesc acest lucru probabil nu sunt conștienți că susțin că Isus ar fi încălcat aici legile matrimoniale din Vechiul Testament.

Î: În Ioan 2:4, de ce a spus Isus că nu venise încă ceasul Său?

R: Isus îi spunea mamei Sale că încă nu sosise timpul ca El să-Și înceapă lucrarea de minuni. Dar, chiar dacă nu era încă pregătit să facă multe minuni, El a săvârșit această minune la cererea mamei Sale.

Î: În Ioan 2:4, de ce Iisus i-a spus mamei Sale „femeie”, folosind același cuvânt cu care a numit-o „femeie” pe prostituată în Ioan 8:10? (Musulmanul Ahmad Deedat a adus acest lucru în discuție.)

R: Deedat pare să sugereze că Isus ar fi avut aceeași lipsă de respect față de mama Sa pe care a avut-o față de prostituată. Totuși, acest lucru este exact opusul adevărului. Isus și-a respectat mama și a respectat-o și pe prostituată. Oricât de greu ar fi pentru unii să creadă, Isus avea respect pentru cei săraci, pentru cei rătăciți și pentru păcătoșii vinovați care aveau nevoie de un Mântuitor.

Î: În Ioan 2:15, în ce fel ar putea o biserică să aibă nevoie de o astfel de curățire astăzi?

R: Este bine și cuvenit ca slujitorii Evangheliei să-și câștige traiul din Evanghelie, așa cum spune 1 Corinteni 9:13-14. Totuși, motivul lor nu ar trebui să fie acela de a se îmbogăți. Cei care privesc biserica în primul rând ca pe un mijloc de a se îmbogăți nu ar trebui să fie lideri ai bisericii și nu ar trebui să fie urmați în calitate de lideri ai bisericii. Pe de o parte, vina revine conducătorilor răi ai bisericii. Pe de altă parte, vina revine celor din biserică care continuă să-i urmeze pe acești conducători după ce au devenit conștienți de ceea ce se întâmplă.

Î: În Ioan 2:17, care sunt câteva moduri în care creștinii își pierd respectul față de Dumnezeu și cum îl pot recăpăta?

R: O trăsătură frecventă și rea a naturii umane este că „familiaritatea naște dispreț”. Cu alte cuvinte, oamenii tind să fie nerecunoscători și să considere de la sine înțelese lucrurile bune dacă le experimentează tot timpul. De fapt, ni s-a acordat privilegiul de a-I adresa cereri Atotputernicului Domn al Universului. Deși Dumnezeu este perfect, El S-a coborât de fapt pe pământ și a murit pentru păcatele noastre. Pentru a rămâne cu respect față de Dumnezeu, petreceți timp în rugăciune cu El, citiți Cuvântul Său și adunați-vă în părtășie cu alți credincioși care au, de asemenea, respect față de Dumnezeu.

Î: În Ioan 2:20, de ce s-a spus că a durat 46 de ani să se construiască templul, când de fapt nu a fost așa?

R: Mai întâi două lucruri care nu constituie răspunsul, iar apoi răspunsul.

Nu este răspunsul: Al doilea templu, a cărui construcție a început când evreii s-au întors acasă în anul 538 î.Hr., nu a necesitat 46 de ani pentru a fi construit, chiar dacă lucrările nu au fost continue. Acesta a fost finalizat pe 12 martie 516 î.Hr., conform cu Ezra 6:15. Vezi și Hagai 1:14-2:3. Asta ar însemna 23 de ani, nu 46.

Nu este răspunsul: Biblia nu spune că a durat 46 de ani să se construiască templul, ci doar că evreii au spus că a durat 46 de ani. Evreii s-ar fi putut înșela, iar Biblia ar fi putut pur și simplu să consemneze ceea ce au spus ei. Deși acest lucru ar putea fi posibil, există o explicație mult mai simplă: evreii aveau dreptate.

Răspunsul: Regele Irod cel Mare a început restaurarea templului în anul 19 î.Hr., iar aceasta nu a fost finalizată decât în anul 63 d.Hr. Anul 19 î.Hr. plus 46 de ani, ținând cont că perioada dintre anul 1 î.Hr. și anul 1 d.Hr. reprezintă un an, ar însemna aproximativ anul 27 d.Hr., așa cum menționează „Ghidul lui Asimov pentru Biblie”, la paginile 449 și 977.

Î: În Ioan 2:20, de ce credeți că Isus a adus în discuție templul tocmai aici?

R: Iudeii i-au cerut lui Isus un semn miraculos. Isus ar fi putut spune că nu le va da niciun semn, sau ar fi putut face referire la minunea transformării apei în vin pe care tocmai o făcuse. De asemenea, Isus ar fi putut face referire la un semn viitor.

Isus ar fi putut spune direct care era cel mai mare semn dintre toate: că Isus va învia din morți. În schimb, Isus a menționat indirect învierea Sa, spunând: „Dărâmați acest templu…”. În cele din urmă, Isus ar fi putut face referire la învierea Sa în mod indirect, așa cum a făcut-o, doar că folosind o altă metaforă în locul templului.

Mulți dintre iudei erau preocupați doar de Templu, nu de Dumnezeu. Mai mult, probabil că nici ei înșiși nu-și dădeau seama de asta. Isus era mult mai important decât templul din Ierusalim, așa că răspunsul Lui a fost probabil perceput de ei într-o lumină mai negativă decât dacă ar fi folosit pur și simplu o altă metaforă.

Isus le-a vorbit despre subiectul pe care ei îl considerau cel mai important. Isus le spunea că aceasta nu este normal; acest lucru trebuie să se schimbe. Uneori putem fi atât de concentrați pe ceva important, încât pierdem complet din vedere lucrurile care sunt cu adevărat esențiale. Așa cum a spus un pastor, nu lăsați faptul că faceți lucruri bune să vă împiedice să faceți cele mai bune lucruri.

Î: În Ioan 2, a curățat Isus templul la începutul slujirii Sale sau în ultima săptămână, conform Marcu 11?

R: Au avut loc două curățiri; cu siguranță Isus nu ar fi curățat templul o singură dată, iar apoi, când a venit trei ani mai târziu, să treacă pe lângă el în tăcere. Prima dată a fost însoțită de semne și minuni, așa că ar fi fost greu să-L aresteze pe Isus fără a stârni revolta poporului. Chiar și a doua oară, autoritățile nu L-ar fi arestat pe Isus – decât dacă L-ar fi putut găsi departe de mulțime, cum ar fi noaptea.

A se vedea răspunsul practic identic al lui John Warwick Montgomery în „Contradicții cronologice în Evanghelii?” în www.Christian NewsMo.com, pp. 20-21.

Î: În Ioan 3:1-21, ce s-a întâmplat cu Nicodim?

R: Mai târziu, în Ioan 7:50-51 se spune că Nicodim a mustrat Sinedriul pentru că L-a condamnat pe Isus fără să-L asculte mai întâi. Acest lucru arată atât că Nicodim făcea parte din acest for de elită format din 70 de bărbați, cât și că încă Îl susținea pe Isus. Ioan 19:39 spune că, după moartea lui Isus, Nicodim l-a ajutat pe Iosif din Arimateea să pună trupul lui Isus în mormânt. În istoria bisericii din perioada pre-niceeană, „Diatessaronul” lui Tatian, Tertulian și Origen îl menționează pe Nicodim, dar nu adaugă nimic în afara a ceea ce se găsește în Evanghelii. După Conciliul de la Niceea, atât Atanasie, cât și Ioan Gură de Aur discută despre Nicodim, dar nu adaugă nimic dincolo de ceea ce conțin Evangheliile. Nicodim ar fi putut fi un bărbat în vârstă când l-a întâlnit pe Isus.

Î: În Ioan 3, în ce fel Ioan 2:1-12 contrastează cu Ioan 2:13-3:21?

R: În Galileea, Isus a întâlnit oameni care doreau să creadă și care credeau. În Ierusalim, Isus a întâlnit pe schimbătorii de bani care nu doreau să creadă. Apoi, Isus l-a întâlnit pe Nicodim, cineva care dorea să creadă, dar nu putea încă să înțeleagă. În Galileea, unde oamenii credeau, Isus a respectat ritualul nunții lor și le-a transformat activitatea. În Ierusalim, Isus a provocat tulburări, atât în ceea ce privește finanțele templului, cât și învățătura rabinică.

Î: În Ioan 3:1-18, Nicodim a venit la Isus noaptea; fie pentru că se temea să fie văzut în timpul zilei, fie pentru că nu avea alt moment disponibil. În ce feluri suntem noi prea ocupați sau prea temători să venim la Isus atunci când ar trebui?

R: Majoritatea creștinilor consideră că Nicodim a venit noaptea deoarece, fiind un rabin respectat în funcția sa, nu dorea să fie văzut venind la Isus. Unii au spus că poate a fost un alt motiv: Nicodim era prea ocupat în timpul zilei. Nu uitați că, deși era o poziție onorabilă, cea de rabin nu era remunerată; așa că rabinii aveau și slujbe obișnuite. Dar, oricum ar fi, Nicodim nu a venit la o oră normală . Uneori nici noi nu vrem să venim la Isus sau să facem voia Lui la ora normală, fie pentru că suntem prea ocupați, fie pentru că ne este prea frică. Dar, cel puțin, Nicodim a venit totuși. Și dacă o persoană vine să-L urmeze pe Hristos târziu sau cu teamă, cel puțin vine totuși.

În Matei 21:28-32, Isus a spus o pildă despre un tată care le-a spus celor doi fii ai săi să lucreze la câmp. Primul a spus „nu”, dar apoi a făcut-o. Al doilea a spus „da”, dar nu s-a dus. Isus a spus că primul a împlinit voia tatălui său. Ascultarea este cea mai bună dacă este promptă, plină de bucurie și completă, dar chiar și o ascultare întârziată este totuși mai bună decât lipsa ascultării.

La fel, s-ar putea să-I fi spus lui Dumnezeu „Sunt prea ocupat”, „Mi-e prea frică” sau pur și simplu „nu” în viața noastră. Este trist, și s-ar putea să nu afli niciodată ce ai pierdut. Dar nu este prea târziu. La fel ca primul fiu din Matei 21:28-32, poți să spui „da” chiar acum și să te duci. Dumnezeu îți va accepta totuși ascultarea, în ciuda ezitării sau neascultării tale din trecut.

Î: În Ioan 3:3, textul grecesc spune „născut din nou” sau „născut din înalt”?

R: Cuvântul grecesc anothen poate însemna ambele, conform „The Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 281, și „Hard Sayings of the Bible”, p. 495.

Î: În Ioan 3:1-21, Bart Ehrman menționează că, în conversația cu Nicodim, Isus folosește un dublu sens în limba greacă (joc de cuvinte): „din înalt” și „a doua oară” ar fi diferite în aramaică. Ehrman nu crede că Isus ar fi putut vorbi greaca.

R: Ehrman este american, iar americanii tind să aibă mai puțini vorbitori bilingvi decât europenii și alte culturi. Nazaretul, unde a crescut Isus, se afla la doar 15-20 de mile de populații neevreiești, vorbitoare de greacă, situate la vest, nord sau est. Monedele galileene aveau de obicei inscripții în greacă. La est de Galileea se afla o regiune numită „Decapolis”, care în greacă înseamnă „zece orașe”.

În Faptele Apostolilor 9:36, Tabita (nume ebraic) era numită și Dorca (nume grecesc), ambele nume însemnând „gazelă”.

Nicodim provine din „nike” și „demos”. Acest lucru NU înseamnă un alegător care nu este republican și poartă pantofi sport! Ci este un nume grecesc, care înseamnă „învingătorul poporului”. Acum, să presupunem, de dragul argumentului, că cineva cu un nume grecesc tradițional, vorbind cu o persoană dintr-o regiune mică, înconjurată pe trei laturi de oameni vorbitori de limba greacă, ar decide să converseze în aramaică, în ebraică sau chiar într-o altă limbă în afară de greacă. Acum, să presupunem că, deși amândoi ar cunoaște limba greacă, credeți cu adevărat că nu există nicio posibilitate ca ei să rostească măcar o singură propoziție sau expresie în acea limbă?

Pe de altă parte, chiar dacă sensul original ar fi fost „născut din nou” în aramaică și nu un sens dublu cu „născut din înalt”, pasajul ar avea totuși sens perfect chiar dacă nu ar exista un sens dublu.

Î: În Ioan 3:3, predica Isus reîncarnarea când a menționat nașterea din nou?

R: Nu. El predica o „a doua” naștere, nu sute sau mii de nașteri multiple. Isus predica o naștere din Duhul, nu o naștere fizică. Reîncarnarea ar contrazice faptul că omul moare o singură dată, așa cum se menționează în Evrei 9:25-28, și nu ar avea sens pentru oamenii care sunt trimiși în cer sau în iad după singura lor moarte. Consultați discuția detaliată despre Evrei 9:25-28 pentru mai multe informații.

Î: În Ioan 3:5, doar o mică „clasă unsă” de 144.000 de oameni se naște din nou și trăiește veșnic în cer, așa cum învață Martorii lui Iehova (Revista Turnul de Veghere, 15 februarie 1986, p. 14)?

R: Nu. Mai întâi, ce învață Martorii lui Iehova, iar apoi de ce o parte din învățătura lor este atât de periculoasă.

Martorii lui Iehova învață că acei Martori ai lui Iehova care nu fac parte din cei 144.000 vor trăi veșnic, dar vor trăi în paradisul de pe pământ, nu în cer.

Cu toate acestea, Romani 8:9 spune: „Voi, însă, nu sunteți conduși de carne, ci de Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Și dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al lui Hristos. Dar dacă Hristos este în voi, trupul vostru este mort din cauza păcatului, dar duhul vostru este viu din cauza neprihănirii.” Așadar, dacă Hristos nu este în voi, nu aparțineți lui Hristos. 1 Ioan 5:12 și 1 Petru 1:23 conțin o învățătură similară.

Î: În Ioan 3:3-21, ați putea explica, vă rog, diferența dintre a crea și a recrea, a se naște și a se naște din nou, a fi făcut și a fi făcut nou?

R: Prefixul „re-” înseamnă pur și simplu „din nou”. Întrebarea dumneavoastră cuprinde trei aspecte.

Trecutul: Toți, atât credincioșii, cât și necredincioșii, am fost creați de Dumnezeu, după chipul lui Dumnezeu. Tot ceea ce există a fost creat de Dumnezeu Tatăl prin Isus Hristos. Nu există nimic și nimeni care să nu fi fost creat, cu excepția faptului că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu au fost niciodată creați, ci au existat dintotdeauna ca Dumnezeu în Trinitate.

Prezentul: Dar am fost creați în stare de cădere, cu o natură păcătoasă și în afara răscumpărării lui Dumnezeu. Avem nevoie să fim „recreați” sau „născuți din nou”, nu din pântecele mamei noastre, ci prin nașterea spirituală din Duhul Sfânt (Ioan 3:3-21). Acest lucru se întâmplă atunci când ne punem credința în Isus.

Viitor: Când omenirea a căzut și și-a pierdut stăpânirea asupra pământului, însăși creația a fost supusă putrezirii (Romani 8:20-21). Dumnezeu va curăța totul cu foc (2 Petru 3:10) și va crea ceruri și un pământ noi (Apocalipsa 21).

Î: În Ioan 3:3-8, ce înseamnă să fii născut din nou?

R: Billy Graham a scris o carte întreagă pe această temă, intitulată „Cum să te naști din nou”. Pe scurt însă, „a te naște din nou” este ceea ce Dumnezeu face pentru tine prin Duhul Sfânt atunci când îți pui credința în El. Aceasta înseamnă să

1. Să crezi în Singurul Dumnezeu Adevărat, că El este Creatorul tuturor lucrurilor, și să-I recunoști autoritatea asupra ta. Să crezi că El ți-a revelat adevărul Său în Cuvântul Său, Biblia.

2. Să mărturisești că ești separat de Dumnezeu din cauza păcatului și că ești neputincios să te împăci cu El. Problema nu constă doar în faptele exterioare pe care le-am făcut sau pe care nu le-am făcut, ci și în ceea ce suntem în interior.

3. Să ai încredere în adevăratul Hristos. Când era imposibil ca păcătoșii ca noi să ajungă la Dumnezeu, Dumnezeu a făcut acest lucru posibil trimițându-L pe Isus Hristos pe pământ în trup, născut din Fecioara Maria, pentru a trăi o viață fără păcat. El a murit pe cruce, trupul și sângele Său fiind o jertfă de ispășire pentru păcatul nostru. El a înviat trupește în a treia zi și S-a înălțat la Cer.

4. Cheamă-L pe Dumnezeu. Toți cei care Îl cheamă pe Domnul vor fi mântuiți, iar dacă te pocăiești de păcatele tale și Îl rogi pe Isus să fie Domnul și Mântuitorul vieții tale, vei fi mântuit. El îți va da o viață nouă și va începe procesul de a te face tot mai asemănător cu Hristos. După ce vei muri, te vei duce în Cer și vei fi cu Dumnezeu pentru totdeauna.

Î: În Ioan 3:5, este imposibil să ajungi în Rai dacă nu ai Duhul Sfânt?

R: Nu, de fapt Isus nu a spus asta. Isus a spus că, dacă cineva nu se naște din apă și din Duh, nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu.

Împărăția lui Dumnezeu și Raiul nu sunt identice. Raiul este locul în care credincioșii se duc când mor. Dicționarul biblic Wycliffe, la pagina 991, spune că mulți învață că Împărăția lui Dumnezeu se referă la domnia spirituală a lui Hristos în inimile celor mântuiți. Dicționarul internațional al Bibliei, la pagina 568, spune că, în general, cuvântul „împărăție” poate însemna: a) teritoriul peste care domnește împăratul, b) poporul peste care domnește împăratul sau c) domnia însăși. „Dicționarul biblic internațional nou” (1962, IVP) afirmă că Împărăția lui Dumnezeu are atât aspecte prezente, cât și viitoare. Așadar, în mod clar, Împărăția lui Dumnezeu este mai cuprinzătoare decât Raiul, deoarece include aspecte pământești prezente. Raiul poate fi mai cuprinzător decât Împărăția lui Dumnezeu, întrucât este posibil ca pruncii și alții să nu se alăture Împărăției lui Dumnezeu până când nu ajung în Rai.

Copiii mici nu au Duhul Sfânt, dar se acceptă în general că nimic din Biblie nu spune că ei nu pot ajunge în Rai.

Majoritatea credincioșilor din Vechiul Testament nu aveau Duhul Sfânt, dar nu li s-a interzis definitiv accesul în Rai.

Nu se poate spune că vreunul dintre aceste grupuri trăia pe pământ ca parte a Împărăției lui Dumnezeu (cu Hristos domnind), dar totuși ei pot fi în Rai.

Pe scurt, Duhul este necesar pentru ca cineva de pe pământ să facă parte din Împărăția lui Dumnezeu. Cu toate acestea, „mâinile lui Dumnezeu nu sunt legate” în ceea ce privește sfinții din Vechiul Testament, pruncii, persoanele cu dizabilități mintale severe și cei care nu au avut ocazia să audă Evanghelia.

Î: În Ioan 3:5, foarte pe scurt, ce reprezintă apa aici?

R: Cinci puncte de luat în considerare în răspuns.

1. În limba greacă, expresia poate însemna „apă și Duh” sau „apă chiar și Duhul”. Astfel, aceasta ar putea însemna „apă, simbolizând Duhul”; Noul Testament grecesc al lui Aland și alții (ediția a III-a, 1975) precizează că kai înseamnă „și, de asemenea, dar, chiar; adică, anume”; traducerea extinsă a lui Kenneth S. Wuest folosește, de asemenea, cuvântul „chiar”.

2. Unii, începând cu Augustin, au considerat că este vorba de apa care însoțește nașterea fizică. Cu toate acestea, Isus pare să se refere la o singură naștere, nu la două; această metaforă lipsește din restul Bibliei și din cultura iudaică de până atunci. Nu cunoaștem niciun creștin din primele veacuri care vorbea limba greacă și care să fi înțeles versetul în acest fel.

3. Alții spun că „apa” înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu (bazându-se în principal pe Efeseni 5:26). Singurul merit al acestei perspective este că evită orice problemă legată de afirmația că botezul cu apă este esențial. Înseamnă oare că Nicodim și fariseii erau pe jumătate născuți din nou, pentru că cunoșteau Cuvântul lui Dumnezeu din Vechiul Testament? – Desigur că nu. Această interpretare deschide, de asemenea, ușa către eroarea numită ultra-dispensaționalism, conform căreia botezul cu apă nu trebuie practicat astăzi. Mai mult, nu se cunoaște niciun creștin vorbitor de limba greacă care să fi înțeles Ioan 3:5 în acest fel, iar acest lucru ar însemna că Isus l-ar fi mustrat pe Nicodim pentru că nu a înțeles un Noul Testament care încă nu fusese scris.

4. Aplicarea la botez este ceea ce scriitorii Bisericii primare au învățat în unanimitate, deși nu erau excluse semnificații complementare. Numeroasele ligheane din Templu se aflau acolo pentru ca oamenii să poată respecta regulile Vechiului Testament privind spălările. A fost oare fără sens slujirea puternică a lui Ioan Botezătorul? - Doar în mințile închise ale unor farisei. Era de așteptat ca Isus să-l mustre pe Nicodim, învățătorul, pentru că nu a înțeles pocăința, nevoia de curățire și purificarea interioară necesară reprezentate de botez, înainte ca o persoană să poată fi acceptată ca parte a Împărăției lui Dumnezeu.

5. Împărăția lui Dumnezeu nu este Raiul, deoarece ea include ceea ce credincioșii pot face parte în timp ce trăiesc pe pământ. Botezul cu apă este o parte importantă a alăturării la Biserica lui Dumnezeu de pe pământ astăzi. Cu toate acestea, pruncii, sfinții din Vechiul Testament, cei cu dizabilități mentale severe și, posibil, alții ar trebui să se bucure că Dumnezeu este Cel care trimite oamenii în Rai, nu apa botezului.

Î: În Ioan 3:5, ce reprezintă apa menționată aici?

R: Toți sunt de acord că „duhul” este Duhul Sfânt, care este implicat în nașterea din nou, dar creștinii autentici au opinii diferite cu privire la „apă”. Sunt enumerate mai jos câteva fapte relevante pentru determinarea interpretării corecte, urmate de diverse opinii despre „apă”, argumentele pro și contra, precum și cine susține aceste opinii.

Fapte relevante:

Limba greacă indică o singură naștere, din apă și din Duh, nu două. Cuvântul grecesc pentru „și”, kai, poate însemna „și” sau „chiar/anume”. În lucrarea lui Wuest, „Noul Testament: O traducere extinsă”, se spune: „este născut din apă ca sursă, chiar și din Duhul ca sursă, el nu este în stare să intre în Împărăția lui Dumnezeu”.

Evreii nu au folosit nicio imagine a apei pentru nașterea fizică decât abia câteva secole după Isus.

În Ierusalim, unde se vorbea limba greacă, Templul avea multe locuri pentru spălarea rituală, numite mikve.

Ioan Botezătorul provoca destulă agitație în acea perioadă, prin predicile sale despre botezul pentru pocăință.

Botezul era cunoscut încă dinaintea lui Ioan Botezătorul, deoarece convertiții la iudaism erau botezați. Astfel, botezul simboliza pocăința, purificarea și convertirea. Conform „Wycliffe Bible Dictionary”, p. 441, secta iudaică de la Qumran practica, de asemenea, botezul prin scufundare.

Nicodim cunoștea deja întregul Cuvânt al lui Dumnezeu la acea vreme, întrucât Noul Testament nu fusese încă scris.

Toți fariseii, când vedeau mikva-urile, ar fi trebuit să-și amintească de numeroasele porunci privind spălarea rituală din Vechiul Testament și de apa pentru curățire din Ezechiel 36:25-27.

Toate scrierile bisericii primare pe care le avem și care menționează Ioan 3:5, până în jurul anului 400 d.Hr., interpretează în unanimitate versetul respectiv ca referindu-se la spălarea prin botez.

Tit 3:5 are o formulare foarte asemănătoare cu Ioan 3:5, spunând „spălarea renașterii și înnoirea prin Duhul Sfânt”.

Împărăția lui Dumnezeu este ceea ce Isus are în vedere aici, nu Raiul sau mântuirea. Vezi întrebarea anterioară pentru o discuție pe această temă.

RĂSPUNSURI DIVERSE:

1. Nașterea fizică.

Așa cum lichidul amniotic din pântecele mamei este implicat în naștere, tot așa Duhul Sfânt este implicat în a doua naștere. Nicodim a întrebat despre a se naște a doua oară în pântecele mamei sale, iar Isus a folosit această tautologie pentru a-i îndrepta gândurile ale lui Nicodim de la apa mamei din prima naștere către apa spirituală/baptismală a celei de-a doua nașteri.

Cu toate acestea, evreii nu au folosit niciodată apa ca simbol al nașterii decât abia după câteva secole de la Isus. De asemenea, aceasta ar fi o tautologie; iar a-i spune cuiva că trebuie să se nască ca persoană nu este deosebit de util.

De asemenea, gramatica greacă indică faptul că apa și duhul nu sunt două lucruri distincte, ci unul singur, conform „New Geneva Study Bible”, p. 1665, și „Hard Sayings of the Bible”, p. 495.

Cu toate acestea, nu trebuie să acordăm o importanță excesivă gramaticii grecești, deoarece Isus probabil că i-a vorbit lui Nicodim în aramaică sau ebraică, nu în greacă.

Această interpretare, combinată cu cea privind botezul, a fost susținută pentru prima dată de Augustin de Hippo în predica sa despre Ioan 2:23-3:5 (c. 400 d.Hr.). (Augustin vorbea latina și a spus în „Mărturisirile” sale că nu-i plăcea limba greacă, ceea ce l-a împiedicat să aprofundeze prea mult acest aspect.) O referire la nașterea fizică este susținută și de Ron Rhodes în „Complete Book of Bible Answers”, p. 211, și de Warren Wiersbe în „Nelson’s Quick Reference” (p. 390).

2. Apa simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu.

Psalmul 119:9 menționează că un tânăr își poate păstra calea curată trăind conform Cuvântului lui Dumnezeu (deși aici nu se face nicio mențiune despre apă)

Efeseni 5:26 spune că Hristos a curățat Biserica prin spălarea cu apă prin/cu/în Cuvânt.

În Ioan 15:3, Isus spune că ei sunt curați prin Cuvântul pe care Isus le-a vorbit. (deși nu se menționează apa)

Iacov 1:18 spune că suntem născuți prin Cuvânt. (nu se menționează apa)

1 Petru 1:23 spune că suntem născuți din nou, nu dintr-o sămânță pieritoare, ci dintr-una nepieritoare, prin Cuvântul lui Dumnezeu. (nu se menționează apa)

Totuși, cum anume i-a spus Isus lui Nicodim că trebuia să se „nască din Cuvânt”? Amintiți-vă că Efeseni, Ioan 15:3 și 1 Petru 1:23 nu erau relevante pentru Nicodim, deoarece Noul Testament nu fusese încă scris. Nicodim cunoștea deja toate scripturile lui Dumnezeu care existau. Înseamnă oare că Isus îi spunea lui Nicodim că era deja la jumătatea drumului, deoarece Nicodim cunoștea Vechiul Testament? Ideea că Isus îl lăuda pe Nicodim pentru înțelegerea sa este departe de sensul acestui verset.

Dimpotrivă, Isus și-a exprimat surprinderea că Nicodim, un învățător al Israelului, nu înțelegea. Spre deosebire de saduchei, Nicodim și fariseii nu au fost niciodată acuzați că nu cunoșteau Cuvântul lui Dumnezeu. Când Isus s-a referit la apă, El vorbea despre ceva ce Nicodim, în calitate de învățător evreu al Legii, ar fi trebuit să știe deja. Pentru ce îl mustra Isus pe Nicodim? Cu aproximativ 200 de ani înainte de Hristos, evreii sub conducerea fariseilor alunecaseră de la înțelegerea sfințeniei, a iubirii și a relației spirituale cu Dumnezeu către un legalism religios. Un care studiase Vechiul Testament ar fi trebuit să știe mai multe despre pocăința și purificarea asociate cu spălarea rituală, precum și despre rolul important pe care îl va avea Duhul Sfânt, așa cum au spus Ioel și alți profeți.

Dacă se poate interpreta cuvântul „apă” contrar sensului său literal, atunci de ce nu pot ultra-dispensationaliștii să interpreteze cuvintele „apă” și „botez” din alte pasaje din Noul Testament, de asemenea, contrar sensurilor lor literale? Vezi și următoarea întrebare pentru o discuție mai detaliată cu privire la acest paragraf.

Această perspectivă este susținută de lucrarea „1001 Bible Questions Answered”, pp. 225-226, de James Boice, precum și de „Believer’s Bible Commentary”, p. 1478 (și p. 1948 pentru Efeseni 5:26).

3. Curățirea exterioară prin botezul cu apă, care indică pocăința și curățirea interioară

Nicodim ar fi fost familiarizat cu metafora botezului cu apă pentru curățire, bazată pe Ezechiel 36:25-27, Tora și alte pasaje. A se vedea și punctele de vedere 3a. și 3b.

Cu toate acestea, nu se putea aștepta ca Nicodim să înțeleagă pe deplin botezul creștin, întrucât fuseseră revelate doar spălările din Vechiul Testament și botezul lui Ioan. Isus se aștepta ca Nicodim să fi fost deja în măsură să înțeleagă acest lucru. Așadar, a afirma că această afirmație se referă doar la botezul creștin nu poate fi corect.

Cu toate acestea, atunci când Isus a vorbit prefigurând moartea Sa și împărtășania în Ioan 6:51-56, El nu a prefigurat doar botezul creștin, ci ei erau deja foarte familiarizați cu botezul pentru pocăință, datorită lui Ioan.

Această perspectivă este susținută de:

Ioan Gură de Aur (392-407 d.Hr.) Omilii la Sfântul Ioan, Omilia 25, p. 87-90

Grigorie Nazianzenul (330-391 d.Hr.) „Discurs despre Sfântul Botez”, cap. 8, p. 362

F.F. Bruce în „Cuvintele grele ale Bibliei”, pp. 495-496

Jamieson, Fausset, Brown

„Harper’s Bible Commentary”.

3a. Apa simbolizează regenerarea prin botez.

Scriitorii Bisericii primare susțineau această viziune.

Cu toate acestea, „The Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 281, menționează că această interpretare contrazice mântuirea numai prin credință, așa cum arată Efeseni 2:8-9 și Ioan 3:16.

Această viziune este susținută de

Iustin Martirul (c. 150 d.Hr.) în „Prima Apologie”, capitolul 61, p. 183

Irineu de Lyon (182-188 d.Hr.) în fragmentul 34, p. 574

Tertulian (198-220 d.Hr.) în „Despre Botez”, capitolul 12

Ciprian din Cartagina (c. 246-258 d.Hr.) în „Epistola 71”, capitolul 1, p. 378

Grigorie Nazianzenul (330-391 d.Hr.) „Discursul despre Sfântul Botez”, capitolul 8, p. 362

Vasile din Capadocia (357-379 d.Hr.) „Despre Duhul”, 15:35, p. 22

Ambrozie al Milanului (378-381 d.Hr.) Despre Duhul Sfânt, cartea 3, capitolul 10, paragraful 63-64, p. 144

Constituțiile Apostolice (375-380 d.Hr.), cartea 6, secțiunea 3, capitolul 15, p. 456 (Aceasta a fost o lucrare apocrifă, care avea o dată timpurie. Printre altele, ea susține și botezul copiilor.)

3b. Botezul cu apă este un semn exterior al curățirii interioare prin Duhul.

Majoritatea interpreților care neagă punctul 3 o fac exclusiv pe baza faptului că 3a nu este corect, fără a examina alternativa prezentată la 3b. Ioan 3:5 nu arată în niciun fel „mecanismul” prin care botezul cu apă se leagă de Împărăția lui Dumnezeu, ci doar faptul că există această legătură. Botezul nostru cu apă nu ne mântuiește mai mult decât ne mântuiesc pocăința, dragostea, credința sau ascultarea noastră față de Dumnezeu. Cu toate acestea, ar fi greșit să negăm că toate cele patru sunt legate de Împărăția lui Dumnezeu.

Conjuncția greacă „kai” este termenul obișnuit pentru „și”, dar poate însemna și „chiar/anume”. Astfel, deși probabil înseamnă „apă și duh”, ar putea însemna și „apă, adică duhul”.

Când Ioan Botezătorul a îndemnat poporul să se pocăiască, nimeni nu a întrebat: „Ce este acest lucru nou numit botez pe care îl practici?”. Motivul este că Templul din Ierusalim era plin de mikve, care erau similare cu cristelnițele pentru curățirea credincioșilor. Audiența imediată aici era Nicodim, iar Luca îi mustră pe farisei în Luca 7:29-30 pentru că au respins planurile lui Dumnezeu pentru ei înșiși, nefiind botezați de Ioan.

Cu toate acestea, interpretarea versetului din Ioan 3:5 în acest mod pare să transforme botezul (fie că este vorba de botezul lui Ioan sau de botezul creștin) într-o cerință pentru mântuire.

Cu toate acestea, botezul lui Ioan era o căutare a mântuirii, nu ceva care aducea mântuirea. În Faptele Apostolilor 2:38, Petru a spus că oamenii trebuiau să se pocăiască și să fie botezați, iar atunci vor primi Duhul Sfânt. Evrei 4:2 spune că unii nu au fost mântuiți pentru că nu au împărtășit credința (sau nu au combinat-o cu credința). Lucruri precum pocăința, credința și ascultarea, inclusiv ascultarea în botezul cu apă, sunt dovezi ale faptului că primim mântuirea, nu cele care ne mântuiesc.

Această perspectivă este susținută de:

„The Applied New Testament Commentary”, p. 368

Comentariul lui Matthew Henry spune că „este probabil ca Hristos să fi avut în vedere rânduiala botezului”.

4. Apa simbolizează convertirea.

Cei care se converteau la iudaism treceau printr-o ceremonie de botez. Isus sugera că era necesar să te convertești pentru a experimenta nașterea din nou. Astfel, Isus spunea „prin convertire și prin Duhul”. Această perspectivă nu exclude credința și în alte perspective.

Cu toate acestea, deși convertiții la iudaism erau spălați, o scenă mai obișnuită era aceea în care evreii se spălau pentru purificarea rituală. Acest punct de vedere nu este neapărat fals, ci mai degrabă o viziune prea îngustă asupra punctului 3.

Această perspectivă este susținută de:

Comentariul biblic IVP: Noul Testament (1993), p. 270.

5. Apa simbolizează slujirea de botez a lui Ioan Botezătorul, iar Duhul, slujirea lui Isus.

Nimeni din acea vreme nu putea gândi la „botez” și la „lucruri noi” în aceeași frază fără a se gândi la slujirea lui Ioan Botezătorul.

Această interpretare este susținută de F.B. Meyer în „Evanghelia după Ioan”, p. 64. „The Bible Knowledge Commentary: Noul Testament”, p. 281, prezintă cinci interpretări, dar recomandă doar această interpretare ca având „meritul corectitudinii istorice, precum și al acceptabilității teologice”. „The Life Application Bible” prezintă diverse interpretări, dintre care una se referă la pocăința pe care o simboliza slujirea lui Ioan Botezătorul.

6. Apa este o imagine pentru revărsarea Duhului în vremurile Vechiului Testament.

Isus a spus în Ioan 7:38: „Oricine crede în Mine, după cum spune Scriptura: «Din interiorul lui vor curge râuri de apă vie.» El se referea la Duhul, pe care cei care credeau în El urmau să-L primească mai târziu. Căci Duhul nu fusese încă dat, deoarece Isus nu fusese încă glorificat.” Biblia de studiu „New Geneva Study Bible”, la pagina 1676, menționează că, deși aceasta nu este o citare exactă a vreunui verset din Vechiul Testament, poate fi o referință generală atât la Isaia 44:3, cât și la Ezechiel 36:25-27. Tit 3:5 are o formulare foarte asemănătoare cu Ioan 3:5, spunând „spălarea renașterii și înnoirea prin Duhul Sfânt”. Deși Faptele Apostolilor au arătat câteva cazuri speciale, norma era ca creștinii să fie botezați cu apă literală și cu Duhul Sfânt.

Cu toate acestea, în Tora, apa este folosită pentru spălări rituale, nu pentru revărsarea Duhului. De asemenea, „Believer’s Bible Commentary”, la pagina 1478, subliniază că, dacă apa nu ar reprezenta nimic mai mult decât lucrarea Duhului, atunci versetul ar părea să spună „dacă nu se naște cineva din Duh și din Duh”, ceea ce ar fi redundant.

1 Ioan 5:8 vorbește despre apă, duh și sânge. Deoarece duhul și sângele sunt diferite, și apa este diferită.

Această perspectivă este susținută de „New Geneva Study Bible”, p. 1665.

„The Companion Bible” afirmă că este vorba de „apă spirituală”, mai degrabă decât de apă literală. „IVP Bible Commentary: New Testament” spune că textul grecesc poate fi tradus fie ca „apă și Duhul”, fie ca „apă, adică Duhul”.

CONCLUZIA MEA:

1. nu este deosebit de convingătoare. Are sens doar dacă minimalizezi precizia textului grecesc și consideri că Isus îi spunea lui Nicodim că omul trebuie să se nască fizic.

2. se bazează pe faptul că Isus îl mustră pe Nicodim pentru că a înțeles o scriptură care încă nu fusese scrisă. Pentru unii, această perspectivă este impusă de opinia că, dacă „botezul” trebuie să însemne eroarea regenerării prin botez, atunci acesta nu poate fi botez.

3a. este nebiblică, întrucât Faptele Apostolilor 10 arată că oamenii puteau fi mântuiți și puteau primi Duhul Sfânt înainte de botezul cu apă.

3b, 4 și 5. pot fi toate corelate. Această perspectivă are meritul sensului literal, precum și al înțelegerii universale a Bisericii primare de limbă greacă.

6. nu are niciun merit, cu excepția faptului că este o implicație secundară a punctelor 3b, 4 și 5.

Poate că ar trebui să ne concentrăm mai puțin pe „ce ar însemna asta pentru mine” și să observăm „ce ar însemna asta pentru Nicodim și pentru creștinii din primele veacuri”. Răspunsul cel mai probabil este o combinație între punctele 3b, 4 și 5. Deși punctele de vedere 2 și 6 implică un simbolism, acestea nu ar fi recunoscute de Nicodim ca fiind sensul principal al botezului și nu au fost recunoscute de niciun creștin cunoscut vorbitor de limba greacă.

Cartea *When Critics Ask*, p. 406, discută, de asemenea, unele dintre aceste puncte de vedere, fără a se angaja în favoarea unuia anume.

Î: În Ioan 3:5, este adevărată „regenerarea prin botez”, adică credința că botezul cu apă este necesar pentru mântuire?

R: Nu. Neamurile care au fost umplute cu Duhul Sfânt și au vorbit în limbi în Faptele Apostolilor 10:44-48, înainte de a fi botezate cu apă, probabil că nu credeau acest lucru. Se pare că nici Isus nu credea acest lucru când i-a vorbit tâlharului din dreapta Sa. S-ar putea încerca să se argumenteze că evenimentul cu tâlharul de pe cruce a avut loc înainte de învierea lui Isus, dar atunci cuvintele lui Isus către Nicodim au fost rostite – și erau adevărate – tot înainte de învierea Lui. Desigur, toate acestea s-au petrecut înainte de venirea Duhului Sfânt la Rusalii și de apariția botezului creștin; botezul lui Ioan și spălările din Vechiul Testament erau tot ceea ce cunoșteau ei.

Cu toate acestea, dacă o interpretare a unui verset face ca o parte a versetului să nu mai aibă absolut niciun sens, atunci acea interpretare este, fără îndoială, incorectă. Deci, care este sensul cuvintelor lui Isus aici?

Răspunsul este sugerat în Luca 7:29-30, unde se spune că fariseii și cărturarii au respins planul lui Dumnezeu pentru ei înșiși. Motivul invocat este că ei nu fuseseră botezați de Ioan. Botezul cu apă nu este nici un ritual lipsit de sens, nici doar o chestiune opțională, precum repetițiile corului, menită să arate o iubire deosebită față de Dumnezeu. Dacă o persoană, având cunoaștere deplină, respinge botezul cu apă și adevărul pe care acesta îl reprezintă, ea L-a respins pe Dumnezeu. Dacă nu se pocăiește, nu va ajunge în Rai.

Î: În Ioan 3:5, dacă cineva ar crede în eroarea regenerării prin botez, ar fi aceasta o erezie care duce la pierzarea sufletului?

R: Nu. Această întrebare este importantă nu pentru a ne învăța adevărul, ci pentru a ne oferi o perspectivă asupra tipurilor de erori care ar trebui sau nu ar trebui să ne dezbine. Deoarece trebuie să luăm în serios porunca din Romani 15:7, conform căreia trebuie să ne acceptăm unii pe alții c , așa cum Hristos ne-a acceptat pe noi, trebuie să știm ce fel de erori pot avea oamenii și să rămână totuși creștini autentici.

Primele grupuri campbellite învățau regenerarea prin botez, iar majoritatea grupurilor din Biserica lui Hristos cred în iertarea păcatelor prin botez. Alte denominațiuni protestante nu cred acest lucru. Catolicii, ortodocșii și anglicanii au învățat un fel de regenerare prin botez, deși foarte diferită de cea a denominațiunii Bisericii lui Hristos. Cu toate acestea, dacă ai crede că numai ereticii nemântuiți ar putea crede în regenerarea prin botez, atunci nu ar mai trebui să-i consideri creștini pe Iustin Martirul, Irineu, Tertulian, Vasile, Grigorie Nazianzinul, Ambrozie al Milanului, Augustin, Prosper al Aquitaniei, Ciprian și, probabil, Atanasie. Iată ce au spus aceștia despre Ioan 3:5 și botez.

Iustin Martirul, care a scris în jurul anilor 138-165 d.Hr. în Prima sa Apologie, capitolul 61, pagina 183: „Apoi sunt conduși de noi acolo unde este apă și sunt regenerați în același mod în care am fost noi înșine regenerați. Căci, în numele lui Dumnezeu, Tatăl și Domnul universului, al Mântuitorului nostru Iisus Hristos și al Sfântului Duh, ei primesc apoi spălarea cu apă. Căci și Hristos a spus: «Dacă nu vă nașteți din nou, nu veți intra în Împărăția cerurilor…». Iar pentru acest [rit] am învățat de la apostoli acest motiv.”

Irineu, în fragmentul 34, p. 574, a spus: „Nu degeaba Naaman din vechime, când suferea de lepră, a fost curățit la botez, ci [acest lucru a servit] ca un semn pentru noi. Căci, întrucât suntem leproși în păcat, suntem curățiți, prin apa sfântă și invocarea Domnului, de păcatele noastre vechi; fiind regenerați spiritual ca prunci nou-născuți, așa cum a declarat Domnul: «Dacă un om nu se naște din nou prin apă și Duh, nu va intra în Împărăția cerurilor.»”

Tertulian, în Despre botez, cap. 12, pp. 674-675, „Când însă se stabilește prescripția [adevărată din punctul de vedere al lui Tertulian] că «fără botez, nimeni nu poate obține mântuirea» (în principal pe baza acelei declarații a Domnului, care spune: «Dacă cineva nu se naște din apă, nu are viață»), apar imediat îndoieli scrupuloase, ba chiar îndrăznețe, din partea unora, «cum, în conformitate cu această prescripție, mântuirea este accesibilă apostolilor, pe care – cu excepția lui Pavel – nu-i găsim botezați în Domnul? … Și acum, în măsura în care voi putea, le voi răspunde celor care afirmă «că apostolii nu erau botezați».”

Ciprian, în Epistola 71, cap. 1, p. 378: „… dacă nu primesc și botezul Bisericii. Căci abia atunci pot fi sfințiți pe deplin și pot deveni fii ai lui Dumnezeu, dacă se nasc din fiecare sacrament; întrucât este scris: «Dacă un om nu se naște din nou din apă și din Duh, nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu»”. (De asemenea, Epistola 72, cap. 22, p. 385)

Grigorie de Nazianzus (330-391 d.Hr.) în „Discursul despre Sfântul Botez”, cap. 8, p. 362, „Și întrucât suntem alcătuiți din două părți, adică din trup și suflet, iar una dintre ele este vizibilă, cealaltă invizibilă, tot așa și curățirea este dublă, prin apă și prin Duhul; una primită vizibil în trup, cealaltă acționând împreună cu ea în mod invizibil și în afara trupului;… Căci, pentru a spune totul într-un singur cuvânt, virtutea Botezului trebuie înțeleasă ca un legământ cu Dumnezeu pentru o a doua viață și o purtare mai curată.”

Vasile din Capadocia (357-379 d.Hr.) Despre Duhul, capitolul 15:35, p. 22 „De aici rezultă că răspunsul la întrebarea noastră de ce apa a fost asociată cu Duhul este clar: motivul este că în botez s-au propus două scopuri; pe de o parte, distrugerea trupului păcatului, pentru ca acesta să nu mai rodească niciodată spre moarte; pe de altă parte, trăirea noastră după Duhul și rodirea noastră în sfințenie…”

Atanasie, unul dintre autorii Crezului de la Niceea, avea o înaltă părere despre botez, deși nu a comentat Ioan 3:5 în sine. Nu am reușit încă să aflu dacă el credea sau nu în regenerarea prin botez.

Ioan Gură de Aur (392-407 d.Hr.) nu a menționat regenerarea prin botez, dar, pentru referință, iată ce a spus el în predica sa despre Ioan 3:5. Omiliile lui Ioan Gură de Aur la Sfântul Ioan, Omilia 25, cap. 2, vol. 14, p. 89. „Care este atunci rostul apei? Vă voi spune și acest lucru mai târziu, când vă voi dezvălui taina ascunsă. ... În Botez se împlinesc promisiunile legământului nostru cu Dumnezeu: îngroparea și moartea, învierea și viața; și toate acestea au loc deodată.”

Ambrozie al Milanului (378-381 d.Hr.), în lucrarea Despre Duhul Sfânt, cartea 3, cap. 10.64, p. 144, a spus despre Ioan 3:5: „Cine este cel care se naște din Duhul și devine Duh, dacă nu cel care este înnoit în Duhul minții sale? Acesta este cu siguranță cel care este regenerat prin apă și prin Duhul Sfânt, întrucât primim speranța vieții veșnice prin scăldarea regenerării… Căci cine este cel care este botezat cu Duhul Sfânt, dacă nu cel care este născut din nou prin apă și prin Duhul Sfânt?”

Ambrozie credea, de asemenea, că botezul are putere, în sensul că, pentru prunci, botezul le deschide Împărăția cerurilor (Despre Avraam 2:79)

Augustin din Hippo credea, de asemenea, în eficacitatea botezului. El credea în eroarea conform căreia pruncii botezați mergeau în Rai, iar cei nebotezați mergeau în Iad.

Prosper din Aquitania credea, de asemenea, aceeași eroare, și anume că botezul cu apă îndepărtează păcatul originar și păcatele personale anterioare atât ale celor aleși, cât și ale celor respinși. (Răspunsul la galici, articolele 2 și 3).

Ca o notă finală, eroarea opusă, conform căreia creștinii nu ar trebui să practice botezul cu apă, face parte din eroarea numită „ultra-dispensaționalism”. Pentru o discuție mai amplă pe această temă, consultați cele trei întrebări referitoare la 1 Corinteni 1:17.

Î: Deoarece Ioan 3:13 pare să spună că nimeni nu s-a înălțat vreodată la cer, cum rămâne cu Ilie și Enoh etc.? Sau cum rămâne cu toți sfinții din Vechiul Testament? Unde se aflau ei, dacă nu în cer? (Musulmanul Ahmad Deedat a ridicat această problemă.)

R: Deși Ilie a fost ridicat la cer, nimeni nu s-a înălțat de pe pământ în cerul propriu-zis din proprie inițiativă, până când a făcut-o Isus. Mai întâi să observăm ce arată Biblia despre Ilie și Enoh, iar apoi despre credincioșii din Vechiul Testament în general.

Ilie și Enoh: Geneza 5:24 spune că Enoh a umblat cu Dumnezeu, iar apoi Dumnezeu l-a luat. Nu se spune exact unde l-a dus Dumnezeu pe Enoh, deși sunt sigur că Enoh era foarte bucuros să se afle acolo. 2 Regi 2:1, 11 spune că Ilie a fost ridicat la cer. Cuvântul ebraic pentru „cer” folosit aici, shameh (Strong 8064), înseamnă atât „cerul”, cât și „raiul”. De exemplu, este folosit cu sensul de „cer” în Geneza 15:5; Geneza 26:4 (unde se află stelele); Geneza 16:4; 1 Regi 18:45 (de unde vine ploaia). Dar știm că Ilie a părăsit această lume pentru a fi cu Dumnezeu.

Comentariul biblic „The Believer’s Bible Commentary”, p. 1479, menționează că Biblia nu spune că Ilie și Enoh s-au înălțat [prin propria lor putere] la cer; ci mai degrabă au fost ridicați la cer.

Credincioșii dinaintea lui Hristos: Toți oamenii mergeau în Șeol, care se traduce prin „mormânt”. Cu toate acestea, evreii făceau distincție între două părți: închisoarea și paradisul. Când Isus murea pe cruce, El nu i-a spus tâlharului din dreapta: „Astăzi vei fi cu Mine în cer”. Ci i-a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în Paradis”. Acesta este același loc menționat în legătură cu Avraam în Luca 16:22-26. Când Isus a înviat din morți, Paradisul s-a golit, iar Isus i-a condus pe toți cu El în Cer.

Concluzie: Deși Moise și credincioșii din Vechiul Testament se aflau în Paradis înainte de venirea lui Isus, iar Ilie a fost chiar ridicat la cer într-un car de foc, nimeni nu s-a înălțat de pe pământ din proprie inițiativă și nimeni nu s-a înălțat în cerul propriu-zis până când nu a făcut-o Isus.

Î: Comparați Ioan 3:13 („Și nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului...”) cu 2 Regi 2:11 („... și Ilie s-a înălțat la cer într-un vârtej de vânt”). A greșit oare Isus, având în vedere că 2 Regi 2:11 arată că Ilie s-a înălțat mai devreme?

R: Înălțarea lui Isus la cer a fost fundamental diferită de vârtejul de vânt și carele lui Ilie în două moduri.

1) Un aspect secundar este că cuvântul grecesc din Ioan 3:13 (anabebeken, o formă a lui anabaino) înseamnă a se ridica, a urca, a se înălța etc. Isus S-a înălțat singur, în timp ce Ilie a fost purtat de un vârtej de vânt.

2) Mai important, credincioșii dinaintea învierii lui Hristos nu s-au dus în același loc despre care vorbea Isus. Când Isus era pe cruce, El nu a spus că tâlharul din dreapta Lui îl va vedea astăzi pe Isus în cer; ci mai degrabă că tâlharul va fi astăzi cu Isus în paradis. În Luca 16, Isus a vorbit despre „sânul lui Avraam”, un loc de odihnă. În Efeseni 4:8, când Isus a înviat din morți, El a deschis porțile Cerului, astfel încât sfinții Vechiului Testament din Paradis să meargă împreună cu El. Nimeni nu a intrat în Cer în afară de Isus sau înaintea lui Isus.

Î: În Ioan 3:13 și Ioan 6:38, 42, coborârea lui Hristos din cer este doar un fapt simbolic spiritual, și nu un fapt material, așa cum învață bahá’í-ii în *Some Answered Questions*, p. 103-105?

R: Nu. ‘Abdu’l-Bahá susține acest lucru deoarece Ioan 3:13 și următoarele versete spun: „... dar Cel care a coborât din cer, chiar Fiul omului care este în cer”, în timpul în care Isus se afla pe pământ. (p. 103).

În primul rând, această ultimă frază este o variantă manuscrisă care nu se regăsește în cele mai vechi manuscrise, deși apare în Lecționarul bizantin ulterior. Este ciudat să se bazeze o doctrină pe o singură variantă.

În al doilea rând, natura divină a lui Isus poate fi considerată atât în cer, cât și pe pământ.

În cele din urmă, și cel mai important, chiar dacă acceptați variația manuscrisului, în același verset se spune că Isus a coborât din cer. Este ușor de demonstrat din Biblie că Isus a existat în cer înainte de întrupare, iar faptul că același Isus „a coborât” este un fapt concret.

Î: În Ioan 3:14, ce legătură avea șarpele de aramă din pustie cu Isus?

R: În Numeri 21:4-9, Dumnezeu i-a pedepsit pe israeliți pentru păcatele lor, făcându-i să fie mușcați de șerpi veninoși. Cu toate acestea, Dumnezeu le-a oferit o cale spre vindecare. Dumnezeu le-a poruncit să facă o imagine de aramă asemănătoare cu șerpii de care fuseseră mușcați. Când se uitau la șarpele de aramă, rămâneau în viață.

Faptul că Dumnezeu a stabilit această analogie pare deosebit de potrivit aici. Noi suferim vina și consecințele păcatelor noastre. Isus, care era fără păcat, a luat asupra Sa pedeapsa pentru păcatele noastre. Când ne uităm la Isus, vom trăi.

Î: În Ioan 3:15; 10:28; 17:3, cuvântul grecesc pentru „veșnic”, aionion, înseamnă doar „până la sfârșitul veacului”?

R: Deși acest cuvânt, în sensul său literal, înseamnă „până la sfârșitul veacului”, el înseamnă „veșnic”, deoarece se referă și la slava și ființa lui Dumnezeu. Acesta este singurul cuvânt pe care grecii îl aveau la dispoziție pentru a exprima noțiunea de „veșnic”.

Î: În Ioan 3:16, Dumnezeu îi iubește pe oamenii care nu sunt mântuiți sau îi urăște?

R: Dumnezeu îi iubește. Totuși, ca o analogie grosolană, când un bebeluș are febră, este contagios și e pe cale să vomite peste tine, îți va face plăcere să-ți ții în brațe bebelușul drăguț și adorabil în viitor, dar poate nu chiar acum.

Dumnezeu poate să urască păcatul și, totuși, să fie milostiv față de toți. Cu toate acestea, Dumnezeu știe că cei aleși se pot bucura de veșnicia alături de El, în timp ce cei nealeși nu pot.

Î: În Ioan 3:16, este o contradicție faptul că moartea lui Hristos este atât un sacrificiu, cât și un eveniment cosmic? (Rudolph Bultmann a învățat acest lucru)

R: Nu. Imaginează-ți pentru o clipă că unei furnici minuscule i s-ar da brusc trupul, o parte din inteligența, dar doar puțin din cunoștințele unui om. Fie furnica ar înțelege că există situații și lucruri care depășesc înțelegerea ei anterioară, fie ar vedea contradicții peste tot. De exemplu, cum ar putea un gândac să mănânce o persoană fără să-i facă rău? Și ce importanță are faptul că „gândacul” a fost fabricat de Volkswagen? Cum ar putea insectele să trăiască în interiorul unui program de calculator? – și așa mai departe. Dacă spui că ceva este o contradicție, desigur că trebuie să ai o bază pentru a explica de ce este o contradicție. Ceea ce este dificil de demonstrat pentru Bultmann (sau pentru orice alt necredincios) este faptul că presupunerile și cerințele pe care le aplicăm în zilele noastre vieții de zi cu zi de pe pământ se aplică unui Dumnezeu atemporal și infinit, care umple Cerurile.

Mulți oameni au idoli care sunt pur și simplu statui rudimentare. Unii „teologi” moderni au un idol mai sofisticat, care trăiește în întregime în propria lor minte. Când oamenii inventează restricții asupra lui Dumnezeu, în loc să creadă ceea ce Dumnezeu a revelat despre Sine în Biblie, idolatria este o descriere potrivită a zeului pe care îl descriu.

Î: În Ioan 3:16, Dumnezeu iubește fiecare persoană din lume sau doar pe cei care vor ajunge în Ceruri?

R: Creștinii autentici nu sunt de acord în această privință. În opinia mea, răspunsul cuprinde trei părți.

Către toți: Dumnezeu are iubire și o anumită milă față de toată lumea, așa cum arată Psalmul 145:9,13. Indiferent cât de rău și de josnic ar fi un om, Dumnezeu tot îi cheamă și îi invită să creadă în Fiul Său, să ceară iertare și curățire pentru păcatele lor și să trăiască împreună în sfințenie cu Dumnezeu în Rai. Ca slujitori ai lui Dumnezeu, suntem mesageri trimiși să comunicăm acest mesaj tuturor.

Cei aleși: Dumnezeu manifestă o iubire specială față de unii pe care nu a arătat-o altora. Acest lucru are loc înainte ca aceștia să fie mântuiți. Câteva exemple sunt Iacov și Esau din Romani 9:10-12, cei aleși și cei respinși în general din Romani 9:22-25, precum și cei doi fii ai lui David și Bat-Șeba din 2 Samuel 12:15-25.

Credincioșii?: Îl iubește Dumnezeu mai mult pe un creștin după ce acesta este mântuit decât înainte de a fi mântuit? Niciun verset biblic nu indică acest lucru, nici modul în care acesta s-ar raporta la un Dumnezeu atemporal.

Î: În Ioan 3:16, având în vedere că Isus nu este o ființă creată, cum poate El să fie născut din Dumnezeu? Musulmanii neagă faptul că Isus este născut din Dumnezeu.

R: „Născut” nu înseamnă „creat”, întrucât putem crea multe lucruri, dar pe copii îi naștem. Mulți musulmani au o ușoară asemănare în credința lor cu privire la Coran , care provine de la Allah fără a fi creat de Allah. Înainte de începutul timpurilor, Isus, care este numit și Cuvântul lui Dumnezeu, a venit de la Dumnezeu Tatăl. Așadar, în moduri diferite, atât creștinii, cât și mulți musulmani [non-mu'taziliți] spun că Cuvântul lui Dumnezeu a venit de la Dumnezeu, dar nu a fost creat.

Î: În Ioan 3:16, de ce pot oamenii să-L respingă pe Isus și să ajungă în Iad?

R: Isus a spus că toți cei care Îl resping vor ajunge în Iad, în Ioan 3:36. De ce ne-a dat Dumnezeu această responsabilitate, atât de măreață, cât și de înfricoșătoare, de a alege să-L acceptăm sau să-L respingem pe Isus, iar destinul nostru etern să fie determinat în consecință? Răspunsul ar putea avea legătură cu valoarea pe care Dumnezeu o acordă fiecăruia dintre noi. Dumnezeu ne-a creat după chipul Său, nu ca niște roboți. El prețuiește atât de mult libera noastră voință, încât ne permite să ne alegem destinul și să trăim cu alegerea noastră. El le-a permis lui Adam și Evei să facă același lucru, cu consecințe îngrozitoare pentru ei și pentru descendenții lor. Poate că Dumnezeu ar fi putut să se întoarcă în timp și să-i „necreeze” pe Adam și Eva, dar, din diverse motive, Dumnezeu a ales să nu o facă și a lăsat alegerile omului să rămână valabile.

Î: În Ioan 3:18, sunt oare toți oamenii născuți într-o stare de condamnare sau de îndepărtare?

R: Într-o stare de îndepărtare, da. Într-o stare de condamnare, nu neapărat. Deși Augustin din Hippo și Prosper din Aquitania au învățat că toți copiii care mor înainte de botez ajung automat în Iad, Biblia nu spune acest lucru, iar puțini creștini cred asta astăzi. Oamenii se nasc fără Duhul Sfânt în ei și, da, toți se nasc separați de Dumnezeu. Cu toate acestea, în vremurile Vechiului Testament, Dumnezeu putea alege să-i mântuiască pe cei care nu aveau Duhul Sfânt, iar nimic nu-L împiedică pe Dumnezeu să-i mântuiască pe prunci astăzi.

Î: În Ioan 3:17; 8:15; 12:47, Isus nu a venit să judece lumea, sau va judeca El lumea conform Ioan 5:22,27; 9:39?

R: Ambele afirmații sunt adevărate.

Prima dată, Isus nu a venit să judece lumea, ci a venit ca un miel pentru a o mântui, murind pentru păcatele noastre. Totuși, un efect al venirii lui Isus este că cei care L-au respins vor fi supuși judecății viitoare.

La a doua venire, Isus va veni ca un leu pentru a-i judeca pe cei care Îl resping. Credincioșii sunt acoperiți prin sângele lui Hristos și nu au de ce să se teamă de Judecata de la Marele Scaun Alb. Cu toate acestea, necredincioșii ar trebui să se teamă foarte mult de judecata lui Hristos asupra faptelor lor când El va veni din nou.

Î: În Ioan 3:18, este oare dreptate faptul că ne naștem într-o stare de îndepărtare?

R: Dumnezeu este drept, dar acest lucru nu presupune ca noi să ne fi născut într-o anumită stare. Pentru răspuns, consultați discuția referitoare la Romani 9:19-22 și Romani 11:8,10.

Î: În Ioan 3:25-26, de ce credeți că bărbatul care discuta l-a întrebat pe Ioan despre Isus?

R: Nu vedem nicio dovadă că iudeul l-ar fi urmat pe Ioan sau pe Isus, sau că ar fi avut vreo intenție de a-l urma pe vreunul dintre ei. Poate că el considera învățătura lui Ioan ca fiind greșită și încerca să sublinieze ceea ce el vedea ca o contradicție între învățătura lui Ioan și cea a lui Isus.

Dar, dincolo de asta, poate că evreul dorea să semene discordie între Ioan și Isus. Dacă ar fi putut să se folosească de un ucenic al lui Ioan pentru a-i face pe Ioan și pe Isus să se contrazică, amândoi ar fi fost discreditați, întrucât Ioan îl mărturisea pe Isus, iar Isus îl mărturisea pe Ioan. Astăzi, dacă cineva reușește să-i determine pe creștini să se opună public unii altora, acest lucru poate duce la discreditarea amândurora în ochii lumii. Așadar, nu-i desconsiderați niciodată pe ceilalți creștini, fie public, fie în particular. Fiți foarte atenți când criticați alți creștini, cu excepția cazului în care aceștia sunt implicați în greșeli grave sau păcate, sau nu sunt cu adevărat creștini.

Î: În Ioan 3:27-30, de ce a răspuns Ioan așa cum a făcut-o?

R: Când ești prietenul miresei sau al mirelui la o nuntă, vrei ca cuplul să fie onorat; nu să primești tu onoarea. Misiunea lui Ioan era să aducă slavă lui Dumnezeu. Uneori, asta însemna să vorbească cu îndrăzneală, ceea ce i-ar fi sporit faima. Alteori, asta însemna să se dea la o parte, pentru ca Isus să poată fi urmat. Ioan se simțea confortabil în ambele situații.

Î: În Ioan 3:27, cum putem aplica astăzi afirmația „un om nu poate primi decât ce i se dă din cer”?

R: Bucură-te de binecuvântările, darurile și talentele pe care Dumnezeu a ales să ți le dea. Nu fi nemulțumit de toate lucrurile pe care Dumnezeu nu ți le-a dat. Chiar și atunci când necredincioșii au mai multă capacitate de a câștiga bani, o sănătate mai bună, pot fi mai faimoși etc., fii mulțumit că Dumnezeu ți-a dat tot ce ai nevoie.

Î: În Ioan 3:32, din moment ce nimeni nu a primit mărturia lui Hristos, cum se face că Ioan Botezătorul și alții L-au acceptat pe Hristos?

R: Versetul 32 este completat de versetul 33. În scrierile moderne, oamenii scriu adesea: „Nimeni… Cu excepția…”. Scrierile antice sunt similare, cu excepția faptului că „cu excepția” este uneori implicită.

Afirmația lui Ioan de aici se leagă de afirmația lui Isus din Ioan 6:44, conform căreia nimeni nu poate veni la Dumnezeu, dacă nu-l atrage Tatăl. Fără ajutorul lui Dumnezeu, oamenii lăsați în voia lor nu doresc să-L caute pe Dumnezeu, așa cum spune Romani 3:11.

Î: În Ioan 3:34, având în vedere că Dumnezeu este Duh, cum poate Isus să fie Fiul lui Dumnezeu?

R: Creștinii NU cred că Isus era Fiul lui Dumnezeu într-un sens fizic sau sexual grosolan. Mai degrabă, acest termen este o expresie a sensului profund al modului în care Isus este diferit de orice ființă creată.

Î: În Ioan 3:36, toți cei care nu-L resping pe Hristos vor merge în Rai, sau trebuie să crezi efectiv în Hristos?

R: În răspuns trebuie luate în considerare două aspecte.

Toți cei care îl resping pe Isus vor „muri în păcatele lor”, potrivit cuvintelor lui Isus din Ioan 8:24. Ioan 3:36 este, de asemenea, foarte clar: cei care îl resping pe Isus vor merge în Iad. Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.) a fost un creștin din primele veacuri care a învățat, de asemenea, în mod similar, că toți evreii care îl resping pe Hristos merg în Iad, în „Dialogul cu Trypho evreul”, capitolul 26.

Nu se spune nicăieri că toți pruncii care mor vor ajunge în Iad. Desigur, pruncii nu au capacitatea de a-L accepta pe Isus, așa că, dacă nu toți pruncii ajung în Iad, acest lucru arată că Dumnezeu nu este limitat să acționeze în cadrul acestei restricții. Vezi și următoarea întrebare.

Î: În Ioan 3:36, ce se întâmplă cu cei care nu au auzit de Hristos? Un Dumnezeu drept îi condamnă oare la iad fără nicio șansă?

R: Nu. Dumnezeu este drept și echitabil, precum și milostiv. Dumnezeu spune că nu socotește păcatul acolo unde nu există lege (Romani 4:15; 5:12). Știm că Dumnezeu va oferi o cale de a-i judeca în mod echitabil. Excluzând Purgatoriul, Limbo și unele poziții calviniste extreme, iată diverse speculații cu privire la modalitățile pe care Dumnezeu le-ar putea alege pentru a face acest lucru.

Dumnezeu se asigură că toți cei care ar accepta să audă: Oamenii care Îl resping pe Dumnezeu au o condamnare mai mare, bazată pe o cunoaștere mai mare (vezi 2 Petru 2:21). Singura speranță a unei persoane este să audă Evanghelia și să o accepte înainte de moarte, dar Dumnezeu se asigură că toți cei care au nevoie să o audă o vor auzi.

Unii aud Evanghelia și o acceptă după moarte:

Această perspectivă se bazează pe interpretarea a trei pasaje biblice: 1 Petru 3:19-20; 1 Petru 4:5-6 și Efeseni 4:8-10. 1 Petru 3:19-20 spune că, după ce a murit, Hristos a predicat spiritelor din închisoare. „Închisoarea” nu este un termen care descrie locul în care s-au dus cei drepți morți (precum Avraam) înainte de venirea lui Hristos. Ci descrie fie locul în care s-au dus sufletele umane pierdute înainte de venirea lui Hristos, fie locul în care se aflau alte suflete (unii demoni și/sau nefilimi) înainte de venirea lui Hristos. În loc să-i informeze pur și simplu despre ceea ce s-a întâmplat pe pământ, această perspectivă susține că Isus a predicat pentru ca ei să poată face aceeași alegere pe care ar fi făcut-o pe pământ. Aceasta nu înseamnă că există o a doua șansă după moarte; dimpotrivă, există o primă șansă pentru cei care nu au avut niciodată o șansă.

Unii aud Evanghelia și o acceptă în timpul mileniului:

Acest răspuns este foarte asemănător cu punctul de vedere privind mântuirea după moarte. Dacă pui întrebarea „ce se întâmplă cu cei care nu au auzit niciodată” alături de „de ce va învia Dumnezeu oamenii care nu au luat o decizie pentru El”, cele două întrebări par să se răspundă reciproc.

Cei care caută pot fi mântuiți prin Hristos:

Ar putea cineva astăzi să fie mântuit ca Avraam și Iov? Ei L-au căutat pe Creator în loc de o creatură, și-au dat seama de nevoia lor de iertare, au căutat mila și mântuirea lui Dumnezeu și au ascultat ceea ce știau. Această viziune nu spune că toți merg în Rai sau că există multe căi către Dumnezeu. Ea spune că, chiar dacă te afli pe o cale greșită care nu duce la Dumnezeu, Dumnezeu poate totuși să-ți onoreze sinceritatea dacă Îl cauți cu adevărat pe Dumnezeul Adevărat și nu ai respins adevărul disponibil. Acest lucru nu se aplică celor care ar fi putut să-L cerceteze pe Hristos, dar nu au ales niciodată să o facă sau nu au considerat acest lucru suficient de important.

Vezi și discuția despre Ioan 6:45 pentru mai multe informații.

Î: În Ioan 4:1-2, de ce nu a botezat Isus pe nimeni?

R: Scriptura nu spune, dar putem specula. În contextul Efeseni 2:20, temelia nu este Isus, ci apostolii și profeții, iar Isus este piatra de capăt pe care se bazează temelia. Dacă Isus ar fi botezat mulți oameni, unii ar fi putut crede că pot ocoli temelia. Din punct de vedere spiritual, toți creștinii autentici sunt botezați împreună cu Hristos. Cu toate acestea, credința noastră se bazează pe temelia apostolilor și a profeților. (Desigur, este vorba de apostolii din Noul Testament, și nu de imitatori moderni fără nicio bază.)

Î: În Ioan 4:1-2, a botezat Isus vreodată pe cineva?

R: Scriptura nu spune acest lucru în mod explicit. Avem doar două pasaje în Noul Testament în care se menționează dacă Isus a botezat sau nu. Ioan 3:22 spune că Isus și ucenicii Săi se aflau la țară și botezau, fără a specifica cine era cel care boteza. Ioan 4:1-2 clarifică faptul că, deși fariseii auziseră că Isus boteza, de fapt ucenicii care Îl urmau pe Isus erau cei care botezau.

Poate că Isus nu a botezat personal pe nimeni pentru că nu a vrut ca cineva să fie ispitit să creadă că este „mai bun” în credință pentru că a fost botezat direct de El, în loc să fie botezat de altcineva. Acesta ar putea fi și motivul pentru care Pavel a lăsat pe alții să boteze în locul lui (cu excepția faptului că el i-a botezat pe Crispus, Gaius și familia lui Ștefan). Alții se puteau ocupa de botez, dar Pavel trebuia să se ocupe de propovăduire (1 Corinteni 1:17).

Î: În Ioan 4:4, a trebuit oare Isus să treacă neapărat prin Samaria?

R: Samaria se afla pe cea mai directă rută dintre Iudeea și Galileea, dar majoritatea fariseilor care se respectau ar fi făcut un ocol pentru a evita acea țară. Isus nu era obligat să urmeze cea mai directă rută, dar a ales să o facă. Desigur, odată ce a pornit pe cea mai directă rută, a trebuit să treacă prin Samaria.

Î: În Ioan 4:4, de ce a fost femeia samariteană surprinsă că Hristos a vorbit cu ea?

R: Iudeii nu se asociau cu samaritenii, deoarece samaritenii

1. Credeau că centrul închinării ar trebui să fie la Muntele Gerizim din Samaria, nu la Ierusalim.

2. erau doar metiși și nu aveau descendență israelită pură. Deoarece nu erau evrei adevărați, evreii nu mâncau împreună cu ei.

3. Nu acceptau nimic din Vechiul Testament, cu excepția primelor cinci cărți.

4. Le purtau pică evreilor.

Samaritenii îi urau pe evrei deoarece

1. Neemia, Ezra și alții i-au exclus de la participarea la construirea zidului Ierusalimului și de la închinarea la Ierusalim.

2. Evreii îi urau pe samariteni.

Î: În Ioan 4:6, având în vedere că Isus a obosit, iar Dumnezeu nu obosește, după cum se spune în Psalmul 121:4, înseamnă oare că Isus nu era Dumnezeu?

R: Nu, înseamnă că Isus a renunțat de bunăvoie la o parte din puterea Sa când a venit pe pământ, așa cum arată Filipeni 2:6-7 și Ioan 17:5. Isus a trebuit să fie om ca noi în toate privințele, conform Evrei 2:14-17. Psalmul 121:4 a fost scris când Isus era în ceruri. Pe pământ, Isus a simțit oboseala, a suferit, a învățat ascultarea și nu știa totul, cum ar fi momentul celei de-a doua veniri a Sa.

Iată ce a spus scriitorul creștin Hilary (355-367/368 d.Hr.): „Faptele lui Dumnezeu sunt, așadar, dincolo de înțelegerea naturii noastre umane și nu se potrivesc cu procesul nostru rațional de gândire, deoarece funcționarea unei eternități nelimitate cere o înțelegere infinită a măsurării lucrurilor. Așadar, nu este o concluzie a rațiunii, ci o limitare a puterii atunci când Dumnezeu S-a făcut om, când Nemuritorul moare, când Cel Veșnic este îngropat. Pe de altă parte, faptul că El se arată ca Dumnezeu dintr-un om, ca nemuritor dintr-unul care este mort și ca etern dintr-unul care este îngropat nu depinde de modul nostru de a gândi, ci de atotputernicie. De aceea, suntem înviați de Dumnezeu în Hristos prin moartea Sa.” (Despre Sfânta Treime, cartea 1, cap. 13, p. 44)

Î: În Ioan 4:9, cum a știut femeia de la fântână că Isus era iudeu?

R: Scriptura nu spune, dar există trei motive posibile?

1. Un călător care trecea prin Samaria era probabil un iudeu.

2. Se pare că oamenii din Galileea aveau un accent distinctiv (Matei 26:73), pe care probabil îl avea și Isus.

3. Poate după îmbrăcămintea Lui, deși pasajul biblic nu oferă nicio dovadă în acest sens.

Î: În Ioan 4:14, având în vedere că oricine a băut din apa vieții veșnice oferită de Isus nu va mai înseta niciodată, cum se face că unii creștini nu trăiesc cu mulțumire așa cum ar trebui?

R: Trei puncte de luat în considerare în răspuns.

1. Creștinii pot fi întotdeauna mulțumiți și nu vor „setea” niciodată în această viață. Cu toate acestea, creștinii care nu rămân în Hristos ar putea fi nemulțumiți. Așa cum spune un imn creștin faimos: „O, ce pace pierdem adesea, o, ce durere inutilă îndurăm, totul pentru că nu aducem totul înaintea lui Dumnezeu în rugăciune.”

2. Se poate discuta dacă acest verset include o condiție implicită, și anume ca creștinul să aleagă să rămână în Hristos sau nu.

3. Punctul 2 este irelevant pentru veridicitatea acestui verset. Indiferent de modul în care un creștin rămâne în Hristos pe pământ, acest verset este necondiționat adevărat pentru credincioșii din Cer.

Î: În Ioan 4:23, ce înseamnă să-L slăvești pe Dumnezeu „în duh și în adevăr”?

R: Isus făcea aici o comparație atât cu închinarea samariteană, cât și cu cea din Vechiul Testament.

Închinarea samariteană: Samaritenii descindeau dintr-un amestec de israeliți și alte popoare care au trăit în țară după exil. Închinarea samariteană se baza pe tradiție, inclusiv pe considerarea Muntelui Samaria drept cel mai sfânt munte. Ei aveau multe erori, printre care faptul că nu acceptau nimic din Vechiul Testament, cu excepția Torei. Lucrarea anonimă „Împotriva tuturor ereziilor”, capitolul 1, pagina 649, spune că Dositheus a fost primul care i-a respins pe profeți.

Cultul evreiesc: Evreii urmau ritualurile instituite de Dumnezeu în Vechiul Testament, dar nici ei nu aveau Duhul Sfânt, care încă nu fusese revărsat. Deși evreii dețineau adevărul din Vechiul Testament, nici măcar ei nu aveau adevărul complet pe care Hristos a venit să-l reveleze.

Î: În Ioan 4:23, având în vedere că trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu Tatăl, înseamnă oare că nu trebuie să ne închinăm lui Isus, așa cum susțin Martorii lui Iehova (revista „Turnul de Veghere”, 15 februarie 1983, p. 18)?

R: Nu. Ce ar spune Isus? Isus a acceptat ca Toma să-L numească Domn și Dumnezeu în Ioan 20:28. Isus a fost adorat de magi în Matei 2:11; totuși, Isus era un prunc și nu avea de ales în această privință. Cu toate acestea, ca adult, Isus a fost adorat de ucenici (Matei 14:33), de omul care fusese orb d (Ioan 9:38), de femeile de la mormânt (Matei 28:9), de îngeri (Evrei 1:6) și de oștirile cerului (Apocalipsa 5:12)

Î: În Ioan 4:24, având în vedere că Dumnezeu este Duh, iar Isus este Dumnezeu, cum ar fi putut Isus să aibă cu adevărat un trup fizic? Oare Isus doar părea a fi un om, așa cum învăța erezia timpurie a docetismului?

R: Nu. Isus a vărsat lacrimi umane adevărate în Grădina Ghetsimani. Suferința lui Isus pe cruce a fost reală. Faptul că Dumnezeu este Duh nu-L împiedică pe Hristos să se întrupeze ca om, la fel cum faptul că noi suntem din carne și sânge nu ne împiedică să purtăm haine. Deși nu există o analogie pământească care să se potrivească perfect cu întruparea, poate că analogia cu un organ artificial este la fel de apropiată (și la fel de îndepărtată) de o analogie exactă precum purtarea hainelor.

Î: În Ioan 4:26, este imposibil ca Isus să fi proclamat că El era Mesia timp de aproape trei ani fără să fie arestat (Ghidul sceptic al lui Asimov pentru Biblie, p. 968, afirmă acest lucru)?

R: Chiar și fără a apela la protecția lui Dumnezeu, acest lucru nu este deloc imposibil. Isus era adesea înconjurat de mulțimi care Îi erau simpatizante. Romanilor nu le păsa de un Mesia atâta timp cât acesta nu punea la încercare structura politică. El făcea minuni, iar conducătorii prudenți, deși doreau de multă vreme ca El să dispară, nu voiau să riște să-și înstrăineze poporul. În cele din urmă, era dificil pentru conducătorii evrei din Ierusalim să-și extindă influența asupra Galileei cosmopolite.

Î: În Ioan 4:34, spune Isus că a fost hrănit în mod supranatural aici?

R: Probabil că nu. Mai degrabă, misiunea și scopul Său erau legate de împlinirea voii lui Dumnezeu. În acest caz, discuția cu femeia samariteană căzută în păcat era o prioritate mai mare decât foamea Sa pentru masa obișnuită. Ai fi dispus să renunți la o masă pentru a împlini voia lui Dumnezeu?

Î: În Ioan 4:44, având în vedere că un profet nu are cinste în propria sa țară, cum rămâne cu Moise, Ezechiel și Daniel?

R: Niciunul dintre acești trei profeți nu a trăit în țara sa natală în timp ce era profet, dar de fapt nu asta este ideea. Acest verset spune că profeții nu sunt respectați în mod universal în locul din care provin, iar Isus nu a făcut excepție în această privință.

În cazul lui Isus, El nu spune că nici măcar o singură persoană din regiunea Galileei nu L-a respectat. (La urma urmei, ucenicii L-au respectat.) Mai degrabă, majoritatea oamenilor aveau dificultăți în a crede că un om cu înfățișare obișnuită din propria lor regiune ar putea fi un mare profet al lui Dumnezeu, cu atât mai puțin Mesia.

Chiar și astăzi, nu ar trebui să uităm că Dumnezeu se folosește adesea de creștini obișnuiți pentru a face lucruri mărețe.

Î: În Ioan 4:54, cum este vindecarea fiului funcționarului al doilea semn miraculos, având în vedere că Ioan 2:11 a fost primul semn miraculos, acela de a transforma apa în vin, iar în Ioan 2:23, la Ierusalim, de Paște, mulți oameni au văzut semnele miraculoase (la plural)?

R: Mai întâi, ce nu este răspunsul, iar apoi raționamentul care stă la baza răspunsului.

Ce nu este răspunsul: Ioan nu a arătat în mod explicit că Ioan 2:23 se încadrează cronologic între ceea ce a fost înainte și după el. Așadar, Ioan 2:23 ar putea fi după Ioan 4:54. Cu toate acestea, cel mai probabil ele sunt în ordine cronologică.

Răspunsul: Ioan 4:54 nu spune doar că acesta a fost al doilea semn; ci mai degrabă, a fost „al doilea semn pe care l-a săvârșit Isus după ce a venit din Iudeea în Galileea”. Ioan nu ar fi putut intenționa ca acesta să fie al doilea semn în general, din cauza versetului din Ioan 4:45: „Totuși, când a sosit, galileenii L-au primit cu bucurie. Ei văzuseră toate lucrurile mărețe pe care le făcuse El la Ierusalim, cu ocazia sărbătorii, căci și ei fuseseră acolo.” (BSB)

Faptul că Ioan enumeră primele două minuni din Galileea arată că situația este cu atât mai supărătoare cu cât mulți galileeni L-au respins pe Isus. În contrast, chiar și samaritenii au crezut în Isus fără să aibă nevoie de vreo minune. O credință clădită doar pe minuni nu este o credință completă, dar mulți galileeni nu aveau nici măcar atât. Totuși, galileenii au încercat mai târziu să-L ucidă cu pietre pe Isus, chiar și după ce aceste minuni au fost săvârșite acolo. „The Expositor’s Greek Testament”, vol. 1, p. 735, și „Believer’s Bible Commentary”, p. 1488, 1489, menționează, de asemenea, că acesta este al doilea semn din Galileea.

Ioan 21:25 spune că Isus a făcut și multe alte semne. Dar, dintre toate semnele miraculoase ale lui Isus, Ioan a ales să menționeze în mod explicit doar șapte înainte de învierea lui Isus:

Ioan 2:1-11 – transformarea apei în vin, arătând că Isus ne potolește setea și are putere asupra proceselor naturale

Ioan 4:46-54 – învierea fiului funcționarului, arătând că Isus este Vindecătorul nostru, având putere asupra bolii

Ioan 5:1-9 – Isus îl vindecă pe paraliticul de 38 de ani în ziua Sabatului, arătând că Isus este Domnul Sabatului

Ioan 6:5-13 – hrănirea celor 5.000, arătând că Isus este pâinea vieții

Ioan 6:19-21 – Isus umblă pe apă, arătând că Isus este mai mare decât toate temerile noastre

Ioan 9:1-7 – Isus îl vindecă pe omul orb din naștere, pentru a arăta că El a venit ca orbii să vadă, iar cei care văd să devină orbi (Ioan 9:39)

Ioan 11:1-44 – Isus l-a înviat pe Lazăr, arătând că Isus este învierea și viața

După înviere a avut loc minunea capturii de pește din Ioan 21:1-11, arătând că Isus era același, iar ei trebuiau să-L urmeze la fel.

Î: În Ioan 5:1, despre ce sărbătoare era vorba?

R: Exodul 23:14-17 spune că de trei ori pe an toți bărbații evrei trebuiau să meargă la o sărbătoare la Ierusalim: sărbătorile Paștelui, Rusaliilor și Corturilor. Ioan nu a precizat despre ce sărbătoare era vorba, poate pentru că nici el însuși nu-și amintea. Deși putem specula care a fost acea sărbătoare, nu are prea mult sens să facem acest lucru. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu consemnat de oameni. Dumnezeu nu era obligat să-i facă să-și amintească fiecare detaliu, ci doar detaliile pe care El voia ca ei să și le amintească și să le transmită mai departe. Multe dintre lucrările lui Isus și evenimentele cheie din viața Sa au coincis cu sărbătorile evreiești, așa cum subliniază „Comentariul evanghelic asupra Bibliei”, la pagina 853.

Î: În Ioan 5:2, există vreo dovadă arheologică a existenței bălții Betesda din Ierusalim?

R: Da. De fapt, era vorba de două bazine gemene situate în partea de nord-est a Orașului Vechi. Această zonă era numită „Bezetha”, adică „orașul nou”, pe vremea lui Hristos. Manuscrisele de la Marea Moartă menționează aceste bazine, un pelerin creștin le-a descris în anul 333 d.Hr., iar arheologii moderni le-au descoperit în 1888.

Î: În Ioan 5:4; Faptele Apostolilor 14:12; 2 Tesaloniceni 2:10; Apocalipsa 16:9,11, având în vedere că Dumnezeu este Atotputernic și că poruncile Sale sunt irezistibile, cum pot oamenii să refuze să vină la El? Fie oferta nu a fost sinceră (nu s-a acordat har suficient pentru toți), fie Dumnezeu nu a putut sau nu a vrut să se asigure că oamenii vor accepta această ofertă.

R: Dumnezeu permite: aceste două cuvinte au o semnificație vastă. Da, Dumnezeu Atotputernicul poate cu siguranță să-și facă toate marionetele să-și îndeplinească rolul perfect și la semnal. Dar El nu ne-a creat ca pe niște marionete. Dumnezeu poate face orice dorește, așa cum consideră de cuviință. Dumnezeu poate controla totul, chiar și pe Sine Însuși. Dacă Dumnezeu poate face orice, atunci Dumnezeu poate permite. Dar chiar și atunci când Dumnezeu permite, nimic nu se întâmplă dincolo de ceea ce Dumnezeu permite în limitele pe care El le-a stabilit.

Î: În Ioan 5:6, de ce i-a pus Isus omului acea întrebare evidentă?

R: Mai întâi, ce nu este răspunsul, și apoi răspunsul.

Nu este răspunsul: Unii oameni cu dizabilități nu doresc să se vindece. Au existat cazuri în colonii de leproși în care părinții și-au infectat în mod deliberat copiii cu lepră, pentru ca aceștia să poată beneficia de hrană și îngrijire gratuite pentru tot restul vieții. Cu toate acestea, omul dorea într-adevăr să fie vindecat, iar Isus știa deja acest lucru.

Răspunsul: Deși Isus știa deja, El a vrut ca omul să o exprime verbal și să ceară. Uneori, Isus nu ne dă anumite lucruri dacă nu le cerem. Când omul I-a cerut public lui Isus să-l vindece, Isus i-a răspuns la cerere. Nu vedem pe Isus vindecând pe nimeni care nu dorea să fie vindecat.

Uneori trebuie să le punem necredincioșilor întrebări de bază, cum ar fi: „Vrei să ajungi în cer?”, sau să-i întrebăm pe creștinii rătăciți: „Vrei să-L iubești și să-L asculți pe Dumnezeu?”. Trebuie să obținem de la ei un angajament că asta este ceea ce își doresc.

Î: În Ioan 5:10, omul vindecat a încălcat Sabatul, având în vedere că îl asculta pe Isus când și-a luat patul?

R: Nu. Omul nu făcea decât să nu respecte restricțiile suplimentare impuse de farisei cu privire la Sabat. Această restricție se găsește în Mișna Șabat 7:2, conform Comentariului evanghelic asupra Bibliei, p. 854. De fapt, este destul de amuzant. Ea interzice în mod specific mutarea paturilor sau a mobilierului în ziua de Sabat. Cu toate acestea, se spune că este permisă mutarea unui pacient întins pe un pat. Totuși, nu se referă la cazul în care un pacient se mișcă singur pentru că a fost vindecat în mod miraculos. Este cam ca și cum o companie de ambulanțe ar avea o regulă conform căreia pacienților paralizați transportați cu ambulanța nu li se permite să-și care singuri targa. De asemenea, omul își căra patul de paie, nu un pat. Așadar, practic, Dumnezeu i-a spus să-și ridice patul de paie, iar fariseii consideră că Dumnezeu [Iisus] greșește încălcând regulile lor.

Vechiul Testament spune că oamenii nu trebuiau să muncească în ziua de Sabat. Nu a spus niciodată că cineva nu-și poate căra patul de paie, iar fariseii au fost cei care au interpretat acest gest ca fiind muncă. O a doua minune este că, dacă cineva ar fi fost imobilizat la pat timp de 38 de ani, chiar dacă ar fi fost vindecat, ar fi fost prea slăbit fizic pentru a merge, cu atât mai puțin pentru a-și căra patul de paie. Trebuia să-i fie întăriți și mușchii. Într-un anumit sens, Isus a săvârșit aici nu una, ci două minuni.

„Dar, Isuse, nu puteai să aștepți până duminică să faci asta?” Nu ar fi existat aproape nicio opoziție dacă ai fi cedat pur și simplu fariseilor și tradițiilor lor. Dar momentul vindecării a fost important pentru a le oferi fariseilor și poporului o alegere clară: să-L urmeze pe Mesia sau să-și urmeze tradiția. Fariseii au văzut clar această alegere: de aceea au complotat mai întâi să-L omoare pe Isus, după cum se menționează în Ioan 5:18.

Cunoșteam un creștin neevreu care era plătit de niște evrei ortodocși stricți să locuiască împreună cu ei. Sâmbăta, ei credeau că nu pot face nimic care să creeze ceva. Apăsarea unui întrerupător de lumină închide un circuit și creează un flux de curent. Așadar, printre celelalte îndatoriri ale sale, el trebuia să aprindă luminile pentru ei sâmbăta.

Î: În Ioan 5:14-15, de ce i-a spus Isus să nu mai păcătuiască?

R: Deși Scriptura nu precizează care sunt păcatele specifice, există multe păcate pe care un infirm nu le poate comite, cel puțin până când se însănătoșește. Totuși, faptul că era infirm nu se datora vreunui păcat specific. Cu toate acestea, Ioan 5:14-15 nu ne oferă nicio indicație cu privire la vreo recunoștință pe care omul acela ar fi avut-o față de Isus. Când Dumnezeu face ceva pentru unii oameni astăzi, aceștia nu manifestă recunoștință. Dacă te aștepți să ți se mulțumească de fiecare dată când te sacrifici pentru altcineva, vei fi dezamăgit în această viață.

Î: În Ioan 5:14-15, care este diferența dintre a avea o credință falsă, o credință care crede cu adevărat în Dumnezeu și o credință mântuitoare?

R: Omul credea cu adevărat că Dumnezeu l-a vindecat; la urma urmei, umbla pe picioarele lui. Dar faptul că știi că este adevărat nu înseamnă că ți-ai abandonat viața de păcat și că vrei să-ți încredințezi viața lui Dumnezeu. Dacă un agnostic, care este alcoolic, consumă droguri, duce o viață imorală și jefuiește bănci, ajunge să creadă cu adevărat că Isus este real și a murit pe cruce pentru păcatele noastre, dar continuă să fie alcoolic, să consume droguri, să ducă o viață imorală și să jefuiască bănci, îi va fi de vreun folos credința aceea sau îl va duce în cer? Iacov 2:17-20 spune că nu.

Î: În Ioan 5:18, când Isus L-a numit pe Dumnezeu „Tatăl Său”, în ce sens S-a făcut El egal cu Dumnezeu?

R: În cadrul unei familii, tatăl și fiul au roluri diferite, iar fiul se supune tatălui, dar cei doi sunt egali în esență. Un tată bun nu consideră că viața lui este mai valoroasă decât a fiilor săi și viceversa. În cadrul Sfintei Treimi, același lucru este valabil. Dumnezeu Fiul este subordonat în ceea ce privește rolul, dar nu este inferior în esență, titluri sau cinste.

Deși Isus și-a afirmat egalitatea cu Tatăl, El a afirmat totodată că depindea de Tatăl în Ioan 5:18-19.

Î: În Ioan 5:18, este în regulă să-L numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, având în vedere că nu suntem egali cu Dumnezeu?

R: Nu, decât dacă Dumnezeu ne-ar da permisiunea. Dumnezeu ne dă permisiunea să-L numim Tatăl nostru, cu respect. A fost un mare privilegiu pe care ni l-a acordat Isus, când a început primele două cuvinte ale rugăciunii Sale cu „Tatăl nostru”.

Î: În Ioan 5:19-20, având în vedere că Isus avea liber arbitru, de ce nu putea Isus să facă nimic altceva decât ceea ce Îl vedea pe Tatăl făcând?

R: Isus a ales să se supună tuturor lucrurilor pe care Tatăl I-a poruncit să le facă. Pe pământ, Isus a învățat ascultarea, conform Evrei 5:8. Isus a spus că nu a venit să se mulțumească pe Sine, ci pe Tatăl Său, în Ioan 5:30. Apropo, cuvântul pentru „dragoste” din Ioan 5:20 arată că Tatăl are o dragoste frățească/de prietenie (phileo) față de Fiul.

Faptul că Isus a spus că a fost trimis de Tatăl este un punct cheie: Isus a menționat acest lucru de 25 de ori în cartea lui Ioan. Isus nu a venit de unul singur și nu a făcut nimic pe pământ de unul singur.

Î: În Ioan 5:19-22, cum anume a făcut Tatăl mai întâi tot ceea ce a făcut Isus?

R: Deși Isus a spus că Tatăl locuia în El, acesta nu este punctul principal pe care Isus îl sublinia aici.

Evident, toată lumea a înțeles că Tatăl nu S-a născut pe pământ și că Tatăl nu a fost botezat de Ioan Botezătorul. Mai degrabă, Isus spune că El va face doar acele lucrări pe care Tatăl Său le-a plănuit pentru El.

Î: În Ioan 5:22, cine ne judecă: Isus sau Tatăl?

R: Isus a spus că Tatăl I-a încredințat Lui toată judecata. Acest lucru se potrivește bine cu Faptele Apostolilor 4:12, unde se spune că nu există sub cer niciun alt nume prin care oamenii să poată fi mântuiți.

Î: În Ioan 5:23, cum trebuie să-L cinstim pe Fiul așa cum îl cinstim pe Tatăl care L-a trimis?

R: Ucenicii lui Isus Îl cinstesc în următoarele moduri.

1. Îl adorăm pe Isus, așa cum o fac îngerii în Apocalipsa și în Evrei 1:6.

2. Ne rugăm lui Isus, așa cum a făcut Ștefan în Faptele Apostolilor 7:59.

3. Îl numim pe Isus „Dumnezeu”, așa cum se spune în Evrei 1:8, 9.

4. Îl numim pe Isus „Dumnezeul meu”, așa cum a făcut Toma în Ioan 20:28.

5. Credem și ascultăm de ceea ce El a învățat, precum și de ceea ce au învățat apostolii Săi despre Dumnezeu și despre El Însuși.

Respectarea acestor versete biblice este unul dintre elementele cheie care separă sectele Martorilor lui Iehova, „Calea” și alte secte, pe de o parte, de creștinii moderni și cei din primele veacuri, pe de altă parte. Iată ce spuneau creștinii din primele veacuri.

Hilariu (355-367/368 d.Hr.) a comentat cu privire la Ioan 5:23: „Căci, dacă lucrurile nu sunt de aceeași natură, nu li se acordă niciodată aceeași cinste, iar egalitatea în cinste nu produce o separare între cei care sunt cinstiți. Dar taina nașterii cere egalitate în cinste.” Din cartea „Despre Sfânta Treime”, vol. 9, cap. 23, p. 162

Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.) a spus: „Prin urmare, aceste cuvinte mărturisesc în mod explicit că El [Isus] este mărturisit de Cel [Tatăl] care a stabilit aceste lucruri, ca fiind vrednic de a fi adorat ca Dumnezeu și ca Hristos.” „Dialogul cu Trypho”, cap. 63, p. 229

Ignatie, Irineu, Tertulian, Novatian, Hipolit și alții au vorbit, de asemenea, despre onoarea lui Isus ca Dumnezeu.

Î: În Ioan 5:26, ce înseamnă „a avea viață în Sine”?

R: Deși noi avem viața veșnică în Ceruri, aceasta este o viață veșnică derivată, care a fost atât făcută posibilă, cât și susținută de Dumnezeu. Cu toate acestea, Isus nu are o viață veșnică derivată, ci o viață veșnică intrinsecă.

Î: În Ioan 5:27, în ce fel faptul de a fi „Fiul Omului” constituie un motiv pentru care Tatăl îi dă lui Isus autoritatea de a ne judeca?

R: Scriptura nu spune acest lucru în mod explicit, dar sugerează un răspuns. Evrei 2:14-17 spune că, întrucât suntem din carne și sânge, Isus a trebuit să împărtășească umanitatea noastră, astfel încât moartea Sa să fie o ispășire pentru noi. Isus a trebuit să fie unul dintre noi pentru a deveni Marele nostru Preot.

Î: În Ioan 5:28-29, având în vedere că cei care au făcut fapte bune vor fi înviați pentru a trăi, înseamnă oare că mântuirea prin fapte este adevărată?

R: Nu. Nu se spune că faptele bune i-au făcut să trăiască. Faptele bune ale credincioșilor, oricât de limitate ar fi ele, sunt dovada că sunt copii ai lui Dumnezeu care vor trăi veșnic în El.

Î: În Ioan 5:30, cum poate Isus să fie Dumnezeu dacă, de unul singur, nu putea face nimic? Chiar și alungarea demonilor a fost făcută prin degetul lui Dumnezeu, conform Luca 11:20. (Musulmanul Ahmad Deedat a adus acest argument în discuție.)

R: Trei puncte de luat în considerare în răspuns.

a) Contextul versetului este important. Isus nu a spus că nu ar putea face niciodată nimic. Mai degrabă, Isus nu voia să facă minuni în orașul lor, nu din cauza lipsei de putere a lui Dumnezeu, ci din cauza lipsei lor de credință.

b) În ceea ce privește alungarea demonilor prin degetul lui Dumnezeu, Isus este Dumnezeu și NU acționează independent sau împotriva lui Dumnezeu Tatăl sau a Duhului Sfânt.

c) Când Isus S-a întrupat pe pământ, El a renunțat voluntar și temporar la o mare parte din puterea și slava Sa și, în starea Sa pământească, S-a bazat în mod special pe Tatăl și pe Duhul Sfânt.

Î: În Ioan 5:30, care este diferența esențială în propria noastră viață între a-L sluji pe Dumnezeu atunci când ne face plăcere și a-L sluji atunci când nu ne face plăcere?

R: Ascultarea poate fi nestatornică, întâmplătoare și incompletă atunci când se face în funcție de cum ne simțim în legătură cu aceasta. Unii subliniază că Dumnezeu va face întotdeauna ceea ce este cel mai bine pentru ei; alții, precum rugăciunea lui Iabez din 1 Cronici 4:9-10, doresc să-L slujească pe Dumnezeu fără suferință. Dumnezeu ar putea onora această cerere, dar unde ar fi biserica nou-testamentară dacă Pavel ar fi vrut să slujească doar fără suferință? Crezi că Pavel a îndurat acele bătăi și închisoarea pentru a-și face pe plac? Așadar, este mult mai bine când ascultăm nu pentru a ne face pe plac.

Pe de altă parte, simțim plăcere și bucurie de la Dumnezeu atunci când ascultăm. Nu a fost plăcut pentru Pavel și Sila să fie bătuți și închiși în temnița din Filipi, dar, pe de altă parte, Pavel i-a văzut pe iubiții săi filipeni ca fiind bucuria și cununa sa în Filipeni 4:1. Așadar, Pavel nu a suferit pentru a propovădui Evanghelia de dragul plăcerii, ci, paradoxal, Pavel a găsit bucurie în aceasta la sfârșit.

Î: În Ioan 5:31, dacă Isus ar mărturisi despre Sine Însuși, ar însemna asta că mărturia Lui nu este adevărată?

R: Nu, nu asta spune Isus aici. Isus răspunde la acuzația fariseilor, potrivit căreia, dacă Isus este singurul care mărturisește despre Sine, într-un tribunal acest lucru nu ar stabili autenticitatea Sa. Faptul că un singur martor nu este suficient se menționează în Deuteronom 17:6 și în Mishnah Kethuboth 2:9 a rabinilor, conform „Evangelical Commentary on the Bible”, p. 854.

Isus a prezentat patru martori: Ioan Botezătorul, minunile Sale, Scriptura și Dumnezeu Tatăl. Cartea „When Critics Ask” (p. 410) subliniază că mărturia lui Isus era, de fapt, adevărată în sine, la nivel personal. Cu toate acestea, mărturia lui Isus nu era suficientă din punct de vedere oficial și legal pentru iudei.

Î: În Ioan 5:33-34, ce este atât de important în legătură cu mărturia?

R: Într-un sens negativ, iudeii, aplicând un standard dublu, pretindeau că îl resping pe Isus din cauza lipsei de mărturie, în ciuda lui Ioan Botezătorul, a minunilor și a profețiilor mesianice din Scriptură. Într-un sens pozitiv, un scop esențial al lui Isus și al nostru este acela de a fi o mărturie. Conform „The Bible Knowledge Commentary: New Testament”, pag. 291-293, termenul „mărturie” sau „a mărturisi” apare ca substantiv în 60 de locuri din Noul Testament și ca verb în 76 de locuri din Noul Testament. De 30 de ori ca substantiv și de 47 de ori ca verb se regăsesc în Evanghelia după Ioan, în 1, 2 și 3 Ioan și în Apocalipsa.

Trebuie să învățăm și să oferim motive pentru speranța pe care o avem (1 Petru 3:15b) și trebuie să ne rugăm și să-i ajutăm pe ceilalți. Dar să nu uităm că un alt motiv esențial pentru care ne mai aflăm încă pe acest pământ este acela de a da mărturie. Facem acest lucru prin cuvintele și prin viața noastră. Un proverb arab spune: „Cea mai mare crimă în deșert este să găsești apă și să taci”. (Citatul provine dintr-o prelegere ținută de KayLyn Hopper pe 29 aprilie 2018)

Î: În Ioan 5:34, folosește Isus un argument ad hominem, pe care El Însuși nu l-a acceptat?

R: Nu. Mai întâi vom discuta ce este un argument ad hominem, iar apoi ce a spus Isus.

„Ad hominem” înseamnă în latină „către om”. Este un argument în care vorbitorul însuși nu crede, dar pe care îl menționează pentru a-i convinge pe ascultători. De exemplu, dacă un politician nu-și respectă o promisiune, atunci cineva căruia nu-i pasă deloc de promisiunile încălcate ar putea menționa acest lucru pentru a-i convinge pe cei cărora le pasă de respectarea promisiunilor, cu scopul de a-i determina să voteze pentru el. (Probabil că acest alt candidat și-ar respecta mai bine promisiunile, dar aceasta este doar o presupunere neexprimată)

Este interesant faptul că Isus, care a vindecat în ziua de Sabat, stârnind opoziție când ar fi putut aștepta până duminică, se străduiește foarte mult aici să-și explice justificarea într-un mod pe care ei îl pot înțelege.

Isus a acceptat pe deplin ceea ce a spus Ioan Botezătorul. Cu toate acestea, Isus a spus, în esență, că folosea un argument ad hominem, în sensul că, în timp ce fariseii doreau mai mulți martori înainte de a crede că ceva era adevărat, Isus nu era de acord cu această abordare. Dar, dacă ei urmau să folosească acea abordare, mărturia lui Ioan Botezătorul corobora mărturia lui Isus despre Sine. Cuvintele lui Ioan nu „făceau” mărturia lui Isus să fie adevărată; cuvintele lui arătau doar că era adevărată.

În prezent, oamenii pierd adesea această distincție în fața unei instanțe judecătorești. Un judecător sau un juriu poate pronunța verdictul „nevinovat” în cazul acuzatului. De fapt, verdictul nu îl face pe acuzat vinovat sau nevinovat. Acesta este vinovat dacă a comis infracțiunea, indiferent de corectitudinea verdictului. În Statele Unite, într-un proces penal, dacă juriul consideră că acuzatul a comis probabil fapta, dar există o îndoială rezonabilă, acesta este instruit să îl declare pe acuzat „nevinovat”. Asta îl face pe acuzat nevinovat? – Nu.

Î: În Ioan 5:37, de ce le-a spus Isus iudeilor că nu auziseră niciodată vocea lui Dumnezeu și nici nu-I văzuseră chipul?

R: Desigur, mulțimile cărora le vorbea Isus nu auziseră vocea lui Dumnezeu și nici nu-I văzuseră chipul. Dar, spre deosebire de profeții Vechiului Testament, nici evreii obișnuiți din Vechiul Testament nu auziseră vocea lui Dumnezeu și nici nu-I văzuseră chipul. Însă Isus nu se limitează aici la a face niște afirmații adevărate din punct de vedere factual. Aceasta este o mustrare adresată lor. Deși ei nu experimentaseră nici măcar ceea ce experimentaseră profeții din Vechiul Testament, acum Dumnezeu Însuși stătea în fața Lui, iar ei tot nu auzeau în mod clar vocea lui Dumnezeu și nu-I vedeau chipul.

Î: În Ioan 5:39, avem viața veșnică prin credința în Biblie sau nu?

R: De fapt, nu. Viața veșnică este dăruită de Dumnezeu. Cu toate acestea, iudeii aveau parțial dreptate, în sensul că Scripturile ne arată calea către Dumnezeu, pentru a avea viața veșnică. Este posibil ca o persoană să fie mai preocupată de Scriptură decât de Dumnezeu, așa cum erau fariseii în vremea lui Isus.

Î: În Ioan 5:42-43, care era problema principală a fariseilor?

R: Principala problemă era că fariseii nu aveau dragostea lui Dumnezeu în inimile lor. Un semn că problema era legată de inima lor, și nu de logica lor, este faptul că aveau un standard dublu în ceea ce privește acceptarea lui Isus față de acceptarea altora, după cum se vede în Ioan 5:43.

La fel, biserica din Efes a fost avertizată că își părăsise dragostea dintâi în Apocalipsa 2:4. Dacă o persoană nu are dragoste pentru Dumnezeu, poate totuși să se comporte ca un om religios și poate face multe lucruri care par bune, cel puțin în ochii lumii, dar a pierdut din vedere ceea ce este esențial.

De asemenea, în Ioan 5:38, Isus le-a spus fariseilor că Cuvântul nu locuia în ei. Acest lucru ar putea părea destul de șocant, având în vedere că acești farisei petreceau atât de mult timp studiind Scripturile. Dar a studia Scripturile și a le crede și a le pune în practică pot fi două lucruri diferite.

Î: În Ioan 5:43, având în vedere că Isus a venit în Numele Tatălui Său, înseamnă oare că Isus are același nume ca Tatăl și, prin urmare, Isus este Tatăl?

R: Ei au într-adevăr o serie de titluri în comun. Cu toate acestea, se întâmplă ca eu să am același nume de familie ca și părinții mei, dar asta nu dovedește că suntem cu toții o singură ființă umană. În cartea „When Cultists Ask”, la paginile 168-169, se spune că unii penticostali unitarieni, precum Campbell (1975), susțin de fapt acest lucru. Dacă ar fi consecvenți în această privință, atunci penticostalii unitarieni nu ar predica niciodată în numele lui Isus, deoarece ar considera că a face orice „în numele lui Isus” i-ar face și pe ei să fie Isus.

Î: În Ioan 5:44, cum se leagă faptul de a primi cinste de la alții de a nu crede?

R: Isus nu spune că aceștia nu-I sunt plăcuți lui Dumnezeu; Isus spune ceva și mai grav. Ei nici măcar nu încearcă să-I fie plăcuți lui Dumnezeu. Și, oricât de grav ar fi acest lucru, pare și mai grav, având în vedere efortul pe care îl depun pentru a încerca să fie plăcuți oamenilor.

Î: În Ioan 5:45-46, în ce fel toți cei care cred în Moise cred și în Isus? Mulți evrei de astăzi nu ar fi de acord cu această afirmație.

R: Isus s-ar fi putut referi la ascultătorii Săi la Deuteronom 17:18-19. Dacă cineva nu ascultă cuvântul profetului care va veni (Isus), Dumnezeu Însuși va cere socoteală acelei persoane. Ioan 5:46 spune ceva similar.

Moise a fost un profet evlavios. Dar cunoașterea Legii și a învățăturilor lui Moise, precum și faptul că nu L-au urmat pe Cel spre care acestea indicau, vor fi și mai grave pentru ei în ziua judecății. Citiți 2 Petru 2:20-22 pentru mai multe detalii despre o judecată mai aspră cu cât cunoașterea este mai mare.

„Expositor’s Bible Commentary”, vol. 9, p. 60, prezintă aici un aspect interesant. Ascultarea de Moise era un lucru bun, dar faptul că îl ascultau pe Moise era pentru ei o sursă de mândrie. Citirea Bibliei, mersul la biserică, împărtășirea Evangheliei, ferirea de răul d ă și, în general, ascultarea de Dumnezeu sunt toate lucruri bune pe care trebuie să le facem. Dar aveți grijă dacă acestea devin o sursă de mândrie pentru voi.

Î: În Ioan 6:5-6, de ce a pus Isus o întrebare, din moment ce știa deja răspunsul?

R: Ioan 6:6 spune că Isus a pus întrebarea pentru a-l pune la încercare pe Filip. Folosirea a ceea ce astăzi se numește metoda socratică, adică a pune unui ucenic o întrebare la care învățătorul cunoaște deja răspunsul, este în regulă. Se pare că ucenicii nu erau străini de acest lucru, așa cum s-a întâmplat când Petru a răspuns la întrebarea lui Isus din Ioan 21:17, spunând: „Doamne, Tu știi toate lucrurile; Tu știi că Te iubesc.” (BSB)

Mai exact, Filip ar fi putut răspunde menționând încercarea de a hrăni mulțimea, răspunsul său (lipsa de speranță de a satisface în mod natural această nevoie) sau credința că Hristos îi putea hrăni.

Î: În Ioan 6:5-6, de ce l-a întrebat Isus pe Filip în loc de unul dintre ceilalți?

R: Deși Scriptura nu spune cu certitudine, ar putea oferi un indiciu. Ioan 1:44 spune că Filip, precum și Andrei și Petru, erau din Betsaida, care se afla în această regiune.

Î: În Ioan 6:13, având în vedere că Isus putea înmulți mâncarea atât de ușor, de ce a strâns resturile?

R: Darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat nu trebuie irosite. Isus nu urma să fie mereu alături de ei, iar pâinea urma să fie de folos altora.

În plus, cele douăsprezece coșuri de pește și cele cinci pâini de orz aveau o semnificație. Dumnezeu semnalează unirea dintre neamuri și iudei în Hristos. Cifra doisprezece reprezintă triburile lui Israel, precum și pe cei doisprezece ucenici, iar cifra cinci reprezintă harul lui Dumnezeu față de toți oamenii, cum ar fi cei 5.000 de bărbați, plus femeile și copiii.

Î: În Ioan 6:19, cum a putut Isus să meargă pe apă?

R: Trei aspecte de luat în considerare în răspuns.

Marea Galileei era foarte adâncă, așa că Isus nu făcea vreun truc, mergând pe pietre.

Isus era o persoană reală, din carne și oase, așa că nu era un fel de fantomă fără greutate.

Dumnezeu, care a creat legile naturii, le poate înlătura oricând dorește. Noi numim asta un miracol, dar poate că pentru Dumnezeu este doar o altă modalitate de a acționa.

O observație științifică

Pentru a înțelege științific această minune supranaturală, trebuie mai întâi să înțelegi de ce apa poate susține orice greutate, cum ar fi o barcă care plutește. În mecanica statistică, un ansamblu este o distribuție de probabilitate a stărilor unui sistem. Pe suprafața unui lichid, moleculele de apă care se deplasează cu viteze mai mari „sar” continuu din lichid și se evacuează în atmosferă. Numim acest proces evaporare. Celelalte molecule nu fac acest lucru din trei motive:

1) Tensiunea superficială face ca moleculele de apă să fie „lipicioase” și să reziste la eliberare,

2) Doar un anumit procent din moleculele de apă au o viteză suficient de mare

3) Doar un anumit procent din moleculele de apă cu viteză mare se deplasează în direcția ascendentă.

Putem modifica punctul 1) acoperind suprafața cu ceva.

Putem modifica punctul 2) prin creșterea vitezei moleculelor de apă: acest proces se numește încălzirea apei.

Nu avem puterea de a realiza punctul 3 (cu excepția cazului în care avem un lichid magnetic și aplicăm magneți), iar acest lucru ar putea susține orice.

Dacă un super-erou din benzi desenate n-ar avea nicio superputere în afară de puterea de a modifica probabilitatea statistică, ar putea face aproape orice, inclusiv să plutească în aer, să treacă prin pereți și să readucă la viață celule moarte dezorganizate.

Î: În Ioan 6:23, ce știm despre orașul Tiberiada?

R: Era un oraș nou pe vremea lui Isus, întrucât Irod Antipa l-a construit între anii 16 și 22 d.Hr. ca capitală administrativă a sa. Era un oraș al neamurilor; „Ghidul lui Asimov pentru Biblie”, pag. 822-823, menționează că evreii îl evitau deoarece fusese construit pe un cimitir.

Cu toate acestea, Enciclopedia Britannica și Dicționarul biblic Wycliffe, la pagina 1704, menționează că, în secolul al II-lea, editorul Mișnei (c. 198–220 d.Hr.), Iuda ha-Kadosh, era originar de acolo. De asemenea, Talmudul a fost redactat acolo în jurul anului 400 d.Hr. Printre rabinii celebri îngropați acolo se numără Maimonide, ‘Akiba (Akiva), Yohanan Ben Zakkai și Eliezer cel Mare.

Î: În Ioan 6:27, Isus a spus să nu muncim pentru hrana care se strică. Cum muncim noi astăzi pentru hrana care se strică?

R: În primul rând, trebuie să facem unele lucruri din necesitate, cum ar fi să ne procurăm mâncare. Dar Isus spune că acesta nu ar trebui să fie scopul și centrul vieții noastre. Ar trebui să ne dedicăm energia vieții lucrurilor veșnice; iar ceea ce este veșnic, și totuși se află peste tot în jurul nostru, sunt sufletele oamenilor.

Poate că o analogie ne poate ajuta. Dacă faci naveta la serviciu dimineața, șeful tău te plătește pentru timpul petrecut în drum? Dacă nu faci naveta de plăcere, iar șeful tău nu te plătește, atunci de ce nu renunți la naveta la serviciu? Răspunsul este de obicei „pentru că trebuie, dacă vreau să fiu plătit”. Ideea de a face c , ceva care nu este productiv, dar necesar pentru a face ceea ce este productiv, se numește „activitate obligatorie”. Există multe lucruri pe care trebuie să le facem în această viață și care sunt „excise”; de fapt, sunt atât de multe încât putem aluneca fără să ne dăm seama în modul de gândire conform căruia viața se rezumă doar la „excise” și divertisment. Dar aceste lucruri sunt necesare doar pentru a ne permite să facem lucrurile cu adevărat importante: să-L slăvim pe Dumnezeu, să-i iubim pe ceilalți, să-i aducem pe oameni la Hristos, să-i ajutăm pe oameni să crească în Hristos.

Î: În Ioan 6:27b, ce a vrut să spună Isus prin „Tatăl a pus pecetea Sa de aprobare”?

R: Isus era pe placul Tatălui, Isus a fost trimis de Tatăl pe pământ și Isus împlinea în acel moment voia Tatălui. Pecetea de aprobare a Tatălui era evidentă, demonstrată prin minunile lui Isus. Dacă cineva dorea să se închine Tatălui, nu l-ar fi respins pe cel asupra căruia Tatăl și-a pus pecetea de aprobare. Isus a menționat în repetate rânduri că a coborât din cer în Ioan 6:33, 38, 41, 50 și 58.

Chiar dacă ești deja credincios, trebuie să te întrebi: are viața ta pecetea de aprobare a lui Dumnezeu? Îi faci plăcere lui Dumnezeu prin felul în care trăiești?

Î: În Ioan 6:31-36, 48-51, în ce fel este Isus pâinea (sau mana) vieții?

R: Cuvântul pentru „adevărat”, ca în „pâinea adevărată”, este alethinos, care înseamnă autentic sau original. Isus este pâinea vieții în cel puțin două moduri.

Pentru toți: Isus susține totul în univers, conform Coloseni 1:17

Pentru credincioși: Este o bucurie să avem viață în Isus, care ne hrănește, ne protejează și ne păzește, și ne pregătește să locuim veșnic cu El.

Așa cum Isus dă apă vie în Ioan 4:15, Isus este Pâinea vieții aici.

Î: În Ioan 6:37, având în vedere că toți cei pe care Tatăl îi dă lui Isus vin la El, iar unii nu vin la Isus, înseamnă oare că Tatăl nu i-a dat lui Isus?

R: Da. Evanghelia mântuirii este oferită cu sinceritate tuturor. Cu toate acestea, Evrei 4:2 spune că Evanghelia nu are niciun folos pentru cei care nu o îmbină cu credința. Luca 7:30 este un al doilea exemplu; pentru mai multe informații, consultați discuția despre Luca 7:30.

Î: În Ioan 6:39, a avut Isus o voință distinctă de cea a lui Dumnezeu Tatăl sau nu?

R: Să reformulăm întrebarea așa cum ar fi pus-o un elev de clasa a IV-a: câte creiere are Trinitatea? Cu excepția faptului că Dumnezeu nu se limitează la celule, s-ar putea spune că au propriile lor creiere. Isus avea o voință distinctă, așa cum o arată rugăciunea Sa din Grădina Ghetsimani. Cu toate acestea, Isus a ales întotdeauna ca voința Sa să fie în acord cu voința Tatălui, așa cum indică și rugăciunea Sa din Grădina Ghetsimani.

Î: În Ioan 6:42, este adevărată nașterea din fecioară, având în vedere că iudeii spuneau că îl cunoșteau pe Iosif, tatăl lui Isus?

R: Acest lucru nu neagă nașterea din fecioară.

În primul rând, întrucât Iosif era soțul Mariei, el era tatăl legal al lui Isus în ochii legii.

În al doilea rând, mulți evrei presupuneau că Iosif era și tatăl biologic al lui Isus. Nu orice presupunere pe care o fac oamenii este neapărat adevărată.

Î: În Ioan 6:43-70, de ce se plâng oamenii de Dumnezeu și ce le poți spune pentru a-i ajuta?

R: De obicei, totul se reduce la o singură cauză principală: Dumnezeu nu le-a îndeplinit așteptările. Iov s-a plâns de Dumnezeu; pentru că Iov nu vedea ce se întâmpla în culise, nici rezultatul final. La fel, oamenii se plâng pentru că nu știu ce se întâmplă în culise și nu văd rezultatul final.

Î: În Ioan 6:43-70, dacă cineva consideră că un anumit aspect legat de Dumnezeu este inacceptabil, cum îi răspundeți?

R: De fapt, Dumnezeu nu ți-a cerut aprobarea. El este Dumnezeu, așa că poate face ce dorește. Dumnezeu îți oferă o cale de a te bucura de viața veșnică, iar dacă nu dorești asta, atunci nu mai există decât alternativa. Unii oameni trebuie eliberați de prejudecățile lor despre Dumnezeu. Poate de aceea a spus Isus că trebuie să venim la Dumnezeu ca niște copilași, în Luca 18:16-17 și Matei 19:14.

Î: În Ioan 6:44, 65 și Ioan 6:37, 39, ce înseamnă că nimeni nu poate veni la Isus dacă nu-l atrage Tatăl?

R: Cuvântul grecesc poate însemna „a constrânge”, „a atrage” (ca și cum ai scoate apă) sau „a curta/a convinge”. Vezi cartea *Now That’s a Good Question*, paginile 27-29, pentru mai multe detalii despre termenul grecesc. Deoarece cuvântul grecesc are o gamă largă de semnificații, diverși creștini includ acest verset în teologia lor în moduri diferite.

Non-calviniștii moderați spun că Isus atrage pe toți în mod exterior, iar oferta mântuirii este disponibilă pentru fiecare individ. În plan interior, Duhul Sfânt (numit și Duhul lui Hristos) convinge lumea (atât pe cei aleși, cât și pe cei respinși) de păcat. Cu toate acestea, toți cei predestinați de Tatăl sunt atrași spre Cer, iar cei care nu sunt aleși nu vin la Dumnezeu. Unii necalviniști ar spune că predestinarea și presciența funcționează mână în mână, iar alți necalviniști ar spune că presciența precede predestinarea, întrucât de cele două ori când sunt menționate împreună în Scriptură, presciența este întotdeauna menționată prima.

Calviniștii nu neagă faptul că Evanghelia trebuie oferită tuturor, dar Tatăl îi atrage doar pe cei aleși, iar nici Tatăl, nici Duhul Sfânt nu lucrează în mod mântuitor pentru cei respinși, întrucât Isus nu a murit pentru ei.

Hipercalviniștii cred același lucru ca și calviniștii în această privință, cu excepția faptului că ei învață că Evanghelia poate fi propovăduită tuturor, dar că este greșit să fie oferită tuturor.

Vezi și următoarea întrebare pentru mai multe informații.

Î: În Ioan 6:44, 65 și Ioan 6:37, 39, Tatăl atrage pe unii oameni, sau Isus îi atrage pe toți la Sine, așa cum spune Ioan 12:32?

R: În limba greacă se spune pur și simplu că Isus îi atrage pe „toți”. De fapt, nu se spune că Isus îi atrage pe „toți oamenii” sau pe „toți oamenii”. Există trei puncte de vedere.

Tatăl îi atrage pe toți indivizii: suntem atât de păcătoși încât nimeni nu poate veni la Tatăl decât dacă Tatăl îl atrage (îi dă puterea să o facă). Cu toate acestea, Tatăl îi atrage pe toți. Când Ioan 6:37,39 spune că toți cei pe care Tatăl îi dă lui Isus vor veni la El, Tatăl îi atrage pe toți, dar îi dă lui Isus doar pe cei pe care i-a cunoscut dinainte (și, prin urmare, i-a predestinat) să vină la Isus. Totuși, această interpretare contrazice sensul clar al versetelor din Ioan 6:64-65, care indică faptul că Tatăl trebuie să atragă oamenii, ceea ce a constituit un motiv pentru care unii nu au crezut.

Isus atrage în mod exterior, iar Tatăl alege în mod interior: Isus îi atrage la Sine atât pe cei aleși, cât și pe cei respinși. Atât cei aleși, cât și cei respinși iau decizia de a se încrede sau nu în Isus. Totuși, Tatăl i-a predestinat pe cei aleși și, prin urmare, numai cei aleși sunt atrași de Tatăl.

Dintre toate categoriile de oameni, atât Tatăl, cât și Isus îi atrag doar pe cei aleși. Faptul că nu îi atrage pe toți indivizii reprezintă punctul de vedere calvinist, susținut în „New Geneva Study Bible”, p. 1688.

Vezi și întrebarea anterioară pentru mai multe informații.

Î: În Ioan 6:45, având în vedere că oricine este învățat de Dumnezeu vine la Isus, înseamnă oare că toți cei care nu au auzit niciodată de Isus nu au avut nicio șansă să scape de Iad?

R: Biblia nu spune niciodată asta. Dimpotrivă, Evrei 11 arată că Abel, Enoh, Noe și mulți alții se pare că nu au auzit niciodată de Isus (cât timp au fost pe pământ), și totuși se presupune că au ajuns în Rai. Mai sunt două aspecte de luat în considerare în răspuns:

2. Bebelușii care mor nu aud niciodată de Isus. Biblia nu spune nicăieri că cei care nu au împlinit vârsta responsabilității merg în Iad.

3. Isus a spus într-adevăr, în Ioan 8:24, că toți cei care Îl resping vor muri în păcatele lor.

Vezi și discuția despre Ioan 3:36 pentru mai multe informații.

Î: În Ioan 6:50-51, dacă cel care mănâncă pâinea cerului (Isus) va trăi veșnic și nu va muri, de ce mor totuși creștinii?

R: Există două moduri în care acest lucru poate fi înțeles.

1. Creștinii vor trăi veșnic în Cer, așa că vom ajunge la o stare în care trupurile noastre glorificate nu vor muri niciodată. Vezi „Believer’s Bible Commentary”, p. 1505, pentru mai multe detalii cu privire la acest aspect.

2. În plus, deși trupurile noastre mor o singură dată, din momentul în care credem pentru prima dată, spiritele noastre nu mor niciodată. Apocalipsa se referă la Lacul de Foc ca fiind a doua moarte.

Moartea fizică este „doar un mic detaliu” în comparație cu viața veșnică sau cu a doua moarte. Acest verset este important deoarece ne spune că, odată ce un credincios ajunge în Rai, nu mai există teama că el sau ea va păcătui și va cădea.

Î: În Ioan 6:51-56, ce a vrut să spună de fapt Isus aici?

R: Există cel puțin trei puncte de vedere.

1. Isus le oferă credincioșilor hrană spirituală

„Comentariul biblic al credinciosului: Noul Testament”, p. 297, subliniază că, întrucât Cina Domnului a avut loc abia un an mai târziu, acest verset se referă la hrana și băutura spirituală pe care Isus le va oferi credincioșilor.

2. O ilustrare a unirii spirituale

Isus se adresa mulțimilor, care la acea vreme nu știau nimic despre Cina Domnului, așa cum subliniază „New Geneva Study Bible”, p. 1673. „Hard Sayings of the Bible”, p. 498-500, afirmă clar că aceasta este interpretarea corectă, sugerând totodată o combinație cu a treia interpretare.

3. Pe lângă cele două interpretări anterioare, o prefigurare a Cinei Domnului

Când Isus a spus: „… această pâine, pe care o voi da pentru viața lumii, este trupul Meu”, Isus prezicea moartea Sa pe cruce. De asemenea, Isus prezicea că ei vor comemora acest lucru în Cina Domnului.

A se vedea „Believer’s Bible Commentary”, p. 1505, pentru mai multe detalii despre această interpretare. „Hard Sayings of the Bible”, p. 498-500, sugerează această interpretare împreună cu cea anterioară, deoarece Ioan nu consemnează Cina cea de Taină, iar aceasta ar fi învățătura sa echivalentă cu privire la importanța împărtășaniei.

Problemele de aici sunt oarecum similare cu problemele de interpretare ale „apei și duhului” din Ioan 3:5.

Î: În Ioan 6:52-56, de ce nu a lămurit Isus confuzia mulțimii?

R: Se pare că Isus a vrut să rostească aceste cuvinte în acest mod și nu s-a arătat deloc surprins că unii au plecat în acel moment. A vorbi unui iudeu despre a bea sânge ar fi sunat jignitor pentru ei. Fiecare persoană avea de ales aici. Puteau să se încreadă în Dumnezeu, dar numai până la limitele a ceea ce înțelegeau pe deplin, sau puteau să se încreadă în Dumnezeu în totalitate, știind că Dumnezeu va fi și va face lucruri dincolo de înțelegerea lor. Așa cum a spus un creștin, nu trebuie să ne simțim ofensați de ceea ce nu este explicat . Deoarece fariseii ascultau cuvintele Lui doar pentru a se opune lor, Isus le-a dat ceva de care să se agațe.

Scriptura nu ne oferă toate motivele pentru care Isus a vorbit astfel, dar iată o speculație. Oamenii care au văzut minunile ar fi putut crede în Isus, indiferent dacă doreau sau nu să-L urmeze pe Dumnezeu, pentru că aveau dovada vie chiar în fața lor. Isus a spulberat, de asemenea, speranțele celor care se uitau la El ca la un Mesia politic. Isus a vorbit astfel pentru ca cei care doreau să-L urmeze, în condițiile stabilite de El, să înțeleagă mai târziu, iar cei care nu doreau să-L urmeze să aibă un pretext pentru a pleca.

Î: În Ioan 6:53a, învăța oare Isus că pâinea a devenit efectiv Trupul Său, așa cum învață Biserica Romano-Catolică, numind acest lucru transsubstanțiere?

R: Nu, deoarece Isus (la fel ca și Pavel) folosea adesea metafore. De exemplu, noi suntem trupul lui Hristos, dar nu ne transformăm fizic în trupul lui Hristos. Isus l-a numit odată pe Petru „Satana”, dar asta nu înseamnă că Petru s-a transformat în Satana; mai degrabă, Satana se folosea de cuvintele lui Petru pentru a-L ispiti pe Isus. Când Isus a spus că El este vița de vie în Ioan 15:1, s-a transformat oare fizic în viță de vie? Ținea oare Isus „al doilea trup” al Său în mâini? – doar în sens metaforic. Acesta este mai mult decât un aspect trivial, deoarece aplicarea acestui principiu determină dacă cineva consideră că ar trebui să se închine pâinii și vinului sau nu.

Vezi *When Cultists Ask*, pp. 168-173, și *When Critics Ask*, pp. 412-413, pentru răspunsuri mai detaliate.

Î: În Ioan 6:60-66, de ce pare Isus aproape fatalist aici? – Dacă vin, vor veni. Dacă nu vin, nu vor veni.

R: Isus nu era fatalist, dar cunoștea bine limitele cuvântului. Dacă cineva nu dorește niciodată să-și încredințeze viața lui Hristos, el sau ea nu va accepta niciodată lucrurile pe care nu le poate demonstra că sunt adevărate sau false. Dacă oamenii nu doresc să urmeze adevărul, vor găsi aproape întotdeauna o scuză pentru a nu o face.

Î: În Ioan 6:67, de ce i-a pus Isus la încercare pe cei doisprezece ucenici, întrebându-i dacă și ei vor pleca?

R: Isus știa că ei nu vor pleca, dar a pus această întrebare din cel puțin două motive. A vrut ca ei să aibă ocazia de a pleca; astfel, le-ar fi fost clar că rămânerea lor era propria lor alegere. În al doilea rând, a vrut ca ei să ia distanță și să ia, sau mai degrabă să reia, acea decizie. Ei trebuiau să „traseze o linie în nisip” și să decidă dacă vor merge sau nu până la capăt alături de Isus, la bine și la rău. În mod similar, Naomi a pus-o pe Rut să ia o decizie în Rut 1:15-18. Desigur, așa cum indică Ioan 6:70, Isus știa deja decizia lor; dar ei tot trebuiau să ia acea decizie.

Când cineva ca Petru a luat o decizie greșită, negându-L pe Hristos, Hristos l-a putut reintegra pe Petru în Ioan 21:15-19. Dacă ai avut de luat o decizie și ai dat-o în bară, nu te îndepărta de Dumnezeu din vinovăție, ci întoarce-te la Dumnezeu pentru iertare.

Î: În Ioan 6:70, având în vedere că Isus i-a ales pe cei doisprezece ucenici, iar Iuda era unul dintre aceștia, a fost oare Iuda unul dintre cei aleși de Isus?

R: Nu. La fel ca și alți oameni, Isus avea libertatea de a face multe alegeri. Faptul că Isus a ales să mănânce o anumită smochină nu face ca acea smochină să fie una dintre cele alese. La fel, alegerea celor doisprezece ucenici de către Isus a fost diferită de alegerea celor aleși care merg în Cer.

Î: În Ioan 7:5, cine sunt „frații” lui Isus care nu L-au crezut?

R: Maria era fecioară, iar Iosif nu a cunoscut-o pe Maria când s-a născut Isus, și Iosif nu a avut nicio relație cu Maria „până când ea a născut un fiu”, conform Matei 1:25. Matei 12:46; 13:55-56; Marcu 6:3-4; Ioan 2:12; Faptele Apostolilor 1:14; 1 Corinteni 9:5 menționează, de asemenea, frații lui Isus, iar Pavel îl menționează pe „Iacov, fratele Domnului” în Galateni 1:18, 19. Cartea „1001 de întrebări biblice cu răspunsuri”, pag. 39-40, subliniază, de asemenea, Psalmul mesianic 69:7-9, unde se spune: „frați… copiii mamei mele”.

Dacă ar fi avut credință în Isus, li s-ar fi părut logic ca Isus să-și dezvăluie identitatea chiar atunci. Totuși, acest verset spune că, în acel moment, ei NU credeau în Isus, așa că remarca lor nu lasă loc de îndoială: „Dacă într-adevăr te consideri Mesia, ai arăta tuturor chiar acum.”

Î: În Ioan 7:7, lumea nu-i ura pe ucenici, sau îi ura în Ioan 15:20-21?

R: În răspuns trebuie luate în considerare două aspecte.

În Ioan 7:7, ucenicii încă învățau, iar lumea nu-i ura încă, deoarece ei nu predicau încă în mod constant convertirea la Isus. Iudeii și romanii nu ajunseseră încă la punctul de a dori să-i persecute pe creștini.

În Ioan 15:20-21, Isus a profețit că va veni în curând vremea când lumea îi va urî pe ei pentru că aparțineau lui Hristos.

Î: În Ioan 7:8, de ce a spus Isus că nu mergea sau că nu mergea încă la sărbătoare?

R: Cinci puncte de luat în considerare în răspuns.

1. Unele manuscrise spun „nu se duce”. Printre aceste manuscrise se numără Sinaiticus, Cantabrigiensis, cel copt bohairic, cel armean și Diatessaronul.

2. Alte manuscrise, precum Bodmer II (125-175 d.Hr.), Bodmer 14,15 (secolul al III-lea) și Vaticanus, spun „încă nu”.

3. Chiar dacă s-ar cunoaște textul grecesc exact, nu se poate trage o concluzie prea fermă din cuvintele precise, deoarece nu se știe dacă Isus vorbea aici în greacă sau în aramaică.

4. Indiferent de situație, Isus nu făcea o promisiune, ci își exprima intențiile, așa că ambele variante din manuscrise sunt corecte.

5. Poate că variațiile dintre manuscrise servesc scopului lui Dumnezeu. Ele ne-ar putea arăta că nu trebuie să interpretăm cuvintele Scripturii la un nivel prea ridicat de precizie.

Î: În Ioan 7:8, de ce a spus Isus că încă nu venise timpul Lui?

R: Nu venise încă timpul ca Isus să-Și înceapă slujirea publică, care avea să culmineze cu moartea Sa pe cruce pentru păcatele noastre.

Î: În Ioan 7:10, de ce s-a părut că Isus S-a răzgândit și a mers la Ierusalim, după ce le spusese fraților Săi că nu va merge?

R: Isus nu și-a încălcat o promisiune, ci și-a schimbat părerea cu privire la ceea ce intenționa să facă. Totuși, în spatele acestui răspuns simplu se află un aspect important de învățat. Există o diferență între exprimarea unei intenții și o promisiune.

Cartea „Când criticii întreabă”, p. 414, oferă un răspuns diferit. Frații lui Isus doreau ca El să meargă la Ierusalim și „să Se arate în mod deschis ca Mesia”. Isus a mers mai târziu, dar nu în modul în care frații Săi I-au sugerat să meargă.

Î: În Ioan 7:13, de ce se temeau oamenii de iudei? Erau toți iudei!

R: Oamenii de aici se temeau de autoritățile iudaice. Adesea este logic să facem distincția între credințele și practicile oamenilor de rând și învățătura religioasă oficială. Mai mult, Matei și Marcu, care au scris pentru un public mai degrabă iudaic, fac distincție între iudeii care sunt farisei și cei care sunt saduchei. Ioan, care se pare că a scris în primul rând pentru un public neam [ne-iudaic], de obicei nu face această diferențiere, ci îi numește pur și simplu iudei. Ioan menționează fariseii doar în Ioan 3:1.

Î: În Ioan 7:17, toți cei care aleg să împlinească voia lui Dumnezeu vor ajunge în Rai? – chiar și hindușii, musulmanii, budiștii etc.

R: Așa cum a învățat Cain, fiul lui Adam, Dumnezeu nu acceptă toate jertfele aduse Lui. După cum arată 1 Corinteni 10:20, trebuie să-ți oferi jertfele cel puțin adevăratului Dumnezeu. Mulți oameni se concentrează asupra modului în care alte religii predau doctrine greșite și „zăpăcesc mintea unei persoane”. La fel de important este faptul că ele îi fac pe oameni indiferenți față de dorința de a căuta ce este mai bun și „le tulbură inima”.

1. În unele religii, inclusiv în anumite forme de hinduism, a face bine nu este un scop. Dimpotrivă, scopul este de a experimenta atât binele, cât și răul. Vezi următoarea întrebare pentru dovada acestui lucru.

2. În unele religii, inclusiv budismul și hinduismul, oamenii nu doresc să trăiască veșnic în Rai. Scopul lor este să scape de ciclul nedorit al reîncarnării și să ajungă în Nirvana în budism, sau să se unească cu flacăra eternă în hinduismul vedantic.

3. În unele religii, adevărul nu contează. Hinduismul este cunoscut ca o religie în care „legea non-contradicției” nu reprezintă o preocupare majoră.

Î: În Ioan 7:17, ce învață o religie falsă, cum ar fi hinduismul, despre a face bine?

R: Ea învață cel puțin două lucruri foarte diferite.

Este o binecuvântare să faci bine. „Binele este un lucru; plăcerea este altul. Acestea două, deși diferite în scopurile lor, ambele îndeamnă la acțiune. Fericiți sunt cei care aleg binele; cei care aleg plăcerea ratează ținta.” Katha Upanishad, p. 16

Pe de altă parte…

1. „Să știți că toate stările existenței – fie ele de bunătate, pasiune sau ignoranță – se manifestă prin energia Mea. Eu sunt, într-un anumit sens, totul, dar sunt independent. Nu sunt subordonat modurilor naturii materiale, căci ele, dimpotrivă, se află în Mine. Amăgită de cele trei moduri [bunătatea, pasiunea și ignoranța], întreaga lume nu Mă cunoaște pe Mine, care sunt deasupra modurilor și inepuizabil.” Bhagavad Gita 7.12-13, p. 379-380.

2. „Chiar dacă cineva comite cea mai abominabilă acțiune, dacă este angajat în serviciul devoțional, el trebuie considerat sfânt, deoarece este așezat corect în hotărârea sa.” Bhagavad Gita 9.30, p. 494

3. „Este scris: «Cel care cunoaște bucuria lui Brahman, pe care cuvintele nu o pot exprima și mintea nu o poate atinge, este liber de teamă. El nu este tulburat de gândul: «De ce nu am făcut ceea ce este corect? De ce am făcut ceea ce este greșit?» Cel care cunoaște bucuria lui Brahman, cunoscând atât binele, cât și răul, le transcende pe amândouă.»” Taittiriya Upanishad, p. 58.

4. „Fiii mei își ucid dușmanii, iar fiica mea este împărăteasă, și eu sunt complet victorioasă. Vocea mea este supremă în urechile soțului meu. Jertfa pe care Indra a adus-o și astfel a devenit glorios și suprem, aceasta este ceea ce am adus eu pentru voi, o, zei. Am devenit cu adevărat fără soții rivale. Fără soții rivale, ucigașă a soțiilor rivale, victorioasă și preeminentă, am acaparat pentru mine atracția celorlalte femei, ca și cum ar fi fost bogăția femeilor nestatornice.” Această combinație de cult și „valori familiale” hinduse timpurii provine din Rig Veda 10.159.3-5.

Î: În Ioan 7:18, spune oare Isus că nu există nedreptate în toți oamenii care caută slava Tatălui?

R: Nu, dimpotrivă, Isus se referă indirect la Sine, spunând că nu există nedreptate în El.

Î: În Ioan 7:28, de ce a predicat Isus în Templu, având în vedere că, în Ioan 6:10, S-a dus la Ierusalim în secret pentru a nu fi remarcat?

R: Dacă Isus s-ar fi dus în mod deschis, ca persoană fizică, autoritățile L-ar fi putut aresta cu ușurință. Cu toate acestea, odată ajuns acolo, în timp ce Isus se afla în mijlocul unei mulțimi numeroase și binevoitoare, acestea nu ar fi putut să-L aresteze. Ar fi vrut să aștepte până când ar fi fost cât mai puțini oameni în jur. Isus și ucenicii au petrecut noaptea în afara Ierusalimului, într-un loc unde nu ar fi putut fi găsiți niciodată – adică, cu excepția cazului în care ar fi fost trădați.

Î: În Ioan 7:38-39, „unde se spune în Scriptură «Din interiorul lui vor curge râuri de apă vie»”?

R: Literatura antică nu făcea distincție între o citare exactă, o parafrazare a unei propoziții și o parafrazare a conceptului general al mai multor propoziții. „New Geneva Study Bible”, p. 1676, afirmă că, deși aceasta nu este o citare exactă a vreunui verset din Vechiul Testament, poate fi o referință generală atât la Isaia 44:3, cât și la Ezechiel 36:25-27.

Conform „Evangelical Commentary on the Bible”, p. 857, și „Believer’s Bible Commentary”, p. 1512, evreii aveau obiceiul de a aduce apă de la izvorul Gihon/bazinul Siloam și de a o turna într-un lighean de argint lângă altarul arderilor de tot, în timp ce se cântau Psalmele 113-118. În a opta zi nu făceau acest lucru.

Î: În Ioan 7:38-39, cum curg din Isus râuri de apă vie?

R: Așa cum apa dă viață, favorizează creșterea, curăță și potolește setea, tot așa Isus ne oferă aceste lucruri pe plan spiritual. Este vorba despre Duhul Sfânt, conform Ioan 7:39.

Î: În Ioan 7:39, era Duhul Sfânt în lume înainte ca Isus să vină pe pământ?

R: Da, dar într-un mod mai limitat. În vremurile Vechiului Testament, Duhul Sfânt era cu profeții, dar credinciosul obișnuit de atunci nu avea Duhul Sfânt.

Î: În Ioan 7:46, ce înseamnă mai exact textul grecesc aici?

R: În Ioan 7:46, textul grecesc este foarte emfatic. Deși „Nimeni nu a vorbit vreodată astfel...” (NIV) este o traducere corectă, o traducere mai precisă este „niciodată un om nu a vorbit în acest fel...” (Wuest), „Niciodată un om n-a vorbit astfel” (The Bible Knowledge Commentary: Noul Testament, p. 302) sau „Niciun om n-a vorbit vreodată în acest fel” (The Expositor’s Bible Commentary, vol. 9, p. 88).

Î: În Ioan 7:51-52, nu sunt sigur dacă, dacă aș fi trăit pe vremea lui Hristos, aș fi fost capabil să-mi dau seama de tot ce trebuia să fac. Este asta necesar?

R: Deși poate că nu ai fi înțeles totul de unul singur pe atunci, cine spune că putem înțelege totul de unul singur nici astăzi? De aceea trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu și avem nevoie de ajutorul celorlalți. Fiecare, lăsat de unul singur, poate ajunge la niște păreri nechibzuite și prostești. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu și unul de altul pentru a ne oferi ajutor și corectare.

Î: În Ioan 7:52, Isus era din Betleem, în Iudeea, sau din Nazaret, în Galileea?

R: Ambele; Isus s-a născut în Betleem, în Iudeea, și a crescut în Nazaret, în Galileea.

Î: În Ioan 7:52, de ce au spus ei că niciun profet nu a venit vreodată din Galileea, când Iona provenea din acea regiune, din Gat-Hefer, la aproximativ trei mile de Nazaret? (Ghidul sceptic al lui Asimov pentru Biblie, p. 971, aduce în discuție acest aspect.)

R: Observați că cei care vorbesc sunt evrei necredincioși. Deși Iona a venit probabil din Gat-Hefer, lângă Nazaret, acest lucru nu este cert. Biblia nu spune „niciun profet nu a venit vreodată din acea Galilee”. Mai degrabă, ei au spus: „niciun profet nu a venit vreodată din Galileea”. Cei care l-au respins pe Isus probabil că s-au înșelat în această privință.

De ce a vorbit Isus în felul acesta? El nu încerca doar să stârnească necazuri de dragul de a stârni necazuri și, cu siguranță, nu o făcea doar pentru a-și spori popularitatea. Unii ar putea crede că Isus ar fi trebuit să răspundă într-un mod mai prietenos. Dar, aparent, Isus îi împingea pe oameni să ia o decizie, în orice caz. Ei pretindeau că Îl resping din cele mai neînsemnate motive. Dacă Isus ar fi făcut încă o minune ca să o vadă, după toate celelalte minuni, ar fi contat cu adevărat? Nu. Problema nu era lipsa de informații sau de dovezi, ci faptul de a-i determina să ia o decizie.

Î: În Ioan 8:3-4, de ce fariseii au adus-o la Isus pe femeia prinsă în flagrant delict de adulter și nu pe bărbat?

R: Este o întrebare bună, mai ales că Deuteronomul 22:22-24 spune că trebuiau aduși amândoi. Se pare că erau mai puțin interesați ca bărbatul să fie judecat decât femeia. Sau, poate că nu erau deloc interesați de dreptate, ci doar de a-L prinde pe Isus în capcană. „Enciclopedia dificultăților biblice”, p. 372, „Când criticii întreabă”, p. 415, și Josh McDowell (într-o prelegere) au remarcat, de asemenea, această ilegalitate.

Î: Oare Ioan 8:3-4 arată că Isus nu a acceptat pedeapsa capitală?

R: Nu, dar procedura nu a fost corectă, întrucât bărbatul nu a fost adus și el. Vezi întrebarea anterioară pentru mai multe informații.

Î: În Ioan 8:3-4, unde în Vechiul Testament se poruncește ca femeia să fie omorâtă cu pietre pentru adulter (un musulman a adus acest lucru în discuție)?

R: Execuția era prevăzută pentru adulter în Leviticul 20:10 și Deuteronomul 22:22-24. Forma de execuție, lapidarea, este menționată în Deuteronomul 22:24 în exemplul unui bărbat care se culcă cu o fecioară logodită cu un soț din oraș.

Î: În Ioan 8:6, în povestea femeii adultere, ce a scris Isus în nisip?

R: Șase puncte de luat în considerare în răspuns.

1. Majoritatea manuscriselor biblice spun „a scris pe pământ”. Printre acestea se numără Cantabrigiensis, Lecționarul Bizantin, copta bohairică și altele.

2. Cu toate acestea, manuscrisele armene (din secolele al V-lea și al IX-lea) spun: „a scris pe pământ păcatele fiecăruia dintre ei”.

3. Cu toate acestea, alte manuscrise și autori nu conțin această parte din Evanghelia după Ioan. Printre acestea se numără: Bodmer 2, Bodmer 14, 15, Sinaiticus, Vaticanus, Alexandrinus, copt sahidic, gotic, Diatessaron.

4. Presupunând că majoritatea manuscriselor sunt corecte, Scriptura nu menționează ce a făcut Isus cu bețigașul pe pământ. Enciclopedia dificultăților biblice, pp. 371-373, afirmă că, oricare ar fi fost gestul, acesta i-a convins de propriile lor păcate. Unii speculează că Isus le scria păcatele sau numele iubitelor unora dintre ei.

5. Au adus doar femeia prinsă în flagrant; nu l-au adus niciodată pe bărbat. Poate că unii dintre bărbații cu care femeia comisese adulter se aflau în mulțime.

6. Pe de altă parte, cartea *Now That’s a Good Question*, pp. 586-587, afirmă că nu numai că nu știm, dar nici nu știm cu certitudine dacă Isus a scris ceva. Poate că doar făcea niște desene în timp ce se gândea. Cu toate acestea, a existat ceva care i-a determinat pe toți bărbații să plece brusc.

Î: În Ioan 8:11, având în vedere că Isus respecta Legea lui Moise, de ce nu a condamnat-o pe femeie?

R: În răspuns trebuie luate în considerare două aspecte.

Isus nu era obligat să o pedepsească pe femeia despre care știa că era vinovată, deoarece 1) Isus nu era o autoritate guvernamentală în acea situație, 2) Isus era Cel care dăduse Legea și 3) procedura nu era corectă, întrucât bărbatul nu fusese adus și el.

Cu toate acestea, Isus a respectat de fapt Legea lui Moise. Trebuia să existe un acuzator, iar acuzatorii lipseau. În plus, întreaga situație era ciudată, întrucât ea fusese prinsă în flagrant, și totuși nu fusese adus niciun bărbat.

Î: În Ioan 8:12, în ce sens este Isus lumina lumii?

R: Lumina este indispensabilă vieții noastre. Ea nu numai că atrage oamenii, ci îi și ferește să se poticnească în întuneric, ne permite să ne examinăm pe noi înșine, să ne recunoaștem unii pe alții și să ne bucurăm de frumusețe. Chiar și pe atunci, oamenii își dădeau seama că, fără lumină, plantele de interior nu cresc. Isus este mai important pentru noi chiar decât lumina fizică.

Î: În Ioan 8:13-14, de ce au susținut fariseii că faptul că Isus mărturisea despre Sine însuși însemna că mărturia Lui nu era valabilă?

R: Dacă cineva ar face o afirmație fără dovezi, acea afirmație ar fi suspectă. Isus a considerat că ar fi ciudat să se încerce aplicarea acestui lucru asupra Lui. La urma urmei, Tatăl, într-un anumit sens, a mărturisit tuturor despre Isus, prin profețiile scrise cu sute sau chiar cu o mie de ani înainte și prin faptul că Isus a săvârșit multe minuni în acea vreme.

Î: În Ioan 8:14-18, de ce le-a răspuns Isus fariseilor în felul acela?

R: Probabil că există o serie de motive.

1. Fiind parte a acelei culturi, Isus înțelegea prejudecățile fariseilor în general.

2. Isus îi înțelegea pe acești farisei în mod individual.

3. Isus vorbea adesea în mod figurat, din proprie voință (Ioan 16:25, 29).

4. Ar putea fi un act de milă să nu le spună prea multe celor care L-au respins, așa cum arată 2 Petru 2:21-22 și Ioan 15:22-25.

De asemenea, în Ioan 8:17, Isus a spus „legea voastră”, deoarece relația lui Isus cu legea era diferită de a lor, la fel cum Isus spunea „Tatăl meu” și „Tatăl vostru”, dar nu „Tatăl nostru”, cu excepția momentului în care îi învăța Rugăciunea Domnului.

Î: În Ioan 8:17 și Ioan 10:34, a spus Isus „legea voastră”?

R: Trei puncte de luat în considerare în răspuns.

În Ioan 8:17, Noul Testament grecesc al lui Aland (1975) nu menționează niciun manuscris grecesc care să spună „legea voastră”. Acestea spun „legea”.

În ceea ce privește Ioan 10:34, majoritatea manuscriselor din Ioan 10:34 spun „legea”. Printre acestea se numără: Bodmer II (125-175 d.Hr.), Bodmer 14, 15 (începutul secolului al III-lea), Sinaiticus, Vaticanus, Alexandrinus, Lecționarul Bizantin, copta sahidică, copta bohairică, gotică, armeană, Atanasie

Cu toate acestea, unele manuscrise din Ioan 10:34 spun „legea voastră”. Printre acestea se numără papirusul Chester Beatty I (100-150 d.Hr.), Sinaiticus (corectat), Cantabrigiensis, precum și scriitorii Tertulian (198-220 d.Hr.) și Hilary de Poitiers (355-367/368 d.Hr.).

Î: În Ioan 8:18-19, Isus vorbea despre Tatăl Său, așa că ce este greșit în a-L întreba pe Isus unde era Tatăl Său?

R: În timp ce Isus vorbea despre Dumnezeu Tatăl din Ceruri, cel care a pus întrebarea nu făcea acest lucru. Cel care a pus întrebarea îl acuza pe Isus că s-a născut în afara căsătoriei. El nu căuta un răspuns de la Isus; voia doar să reamintească mulțimii „incertitudinile” legate de nașterea lui Isus, pentru a-L discredita în ochii mulțimii. Dar a formulat-o ca pe o întrebare, pentru a nu părea prea evident ce încerca să facă.

Î: În Ioan 8:24, 58, Ioan 13:19 și Ioan 18:5, 6, pe lângă „Eu sunt”, ce alte titluri au în comun Tatăl și Isus?

R: Iată o listă parțială a titlurilor lui Dumnezeu din Vechiul Testament și a titlurilor lui Isus din Noul Testament.

Î: În Ioan 8:29, cum ar putea Tatăl [presupus] să nu-L părăsească niciodată pe Isus, având în vedere că Isus a spus „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” în Matei 27:26 și Marcu 15:34?

R: Ioan 8:29 NU spune că Tatăl nu L-ar părăsi niciodată pe Isus. Spune: „nu M-a lăsat singur” (sau „nu M-a lăsat singur”). Tatăl L-a părăsit pe Isus pe cruce, dar, pe de altă parte, în timp ce Isus murea, El a spus: „În mâinile Tale Îmi încredințez Duhul Meu”, în Luca 23:47.

Î: În Ioan 8:31, a rămâne în cuvântul lui Isus este o condiție pentru a fi ucenic al lui Isus?

R: Este o dovadă, nu o condiție prealabilă. O analogie ne poate ajuta să răspundem la această întrebare. Este respirația o condiție pentru a fi viu? Respirația este dovada vieții. Cu toate acestea, deși se poate efectua respirație artificială la nesfârșit asupra unui cadavru, acest lucru nu va readuce cadavrul la viață. Mai mult, o persoană vie își poate ține respirația câteva minute, dar apoi va simți o nevoie puternică de a respira din nou și o va face.

În mod similar, continuarea în ascultarea de cuvântul lui Isus este o dovadă a vieții noi în Hristos. Un necreștin poate urma aceleași porunci, pentru o vreme, dar asta nu înseamnă că L-a rugat pe Isus să fie Domnul și Mântuitorul vieții sale. Un creștin ar putea alege să nu-L asculte pe Isus pentru o vreme, dar dacă este cu adevărat mântuit, va simți o nevoie puternică de a se întoarce la Hristos și o va face.

Î: În Ioan 8:32, ce a vrut să spună Isus prin „vă va elibera”?

R: Isus ne eliberează în cel puțin patru moduri minunate.

Din punct de vedere juridic: Dumnezeu declară că toate păcatele noastre sunt „plătite în întregime” datorită darului morții lui Isus pe cruce

În această viață, suntem eliberați de robia păcatului și de impulsul de a păcătui.

În veșnicie, suntem eliberați de Moartea a doua și vom trăi pentru totdeauna cu Dumnezeu, fără teama de a cădea.

În viața de zi cu zi, putem trăi o viață plină de speranță, iubire și bucurie în libertatea lui Hristos.

Î: În Ioan 8:37, cum se poate ca ei să nu fi avut loc în inimile lor pentru cuvântul lui Isus?

R: Isus a dat o descriere foarte potrivită. În logica lor particulară nu era loc pentru ca Mesia să vină în mijlocul lor. Nu aveau nicio dorință în inimile lor de a-L vedea pe Mesia. Nu aveau nicio intenție să-L aștepte pe Mesia sau să-L urmeze dacă ar fi venit și nu s-ar fi conformat dorințelor lor. Erau de neînvățat, nu pentru că nu puteau înțelege, ci pentru că nu voiau să înțeleagă; nu erau incapabili, ci nevoitori.

Isus nu le critica doar concluziile. Mai degrabă, le critica indiferența față de a afla ce era adevărat.

Astăzi, creștinii care caută adevărul pot crede naiv că toți ceilalți, fie într-un mod corect, fie greșit, caută și ei adevărul. Mulți trebuie mai întâi să-și dorească să găsească adevărul, înainte ca găsirea adevărului să le aducă vreun folos.

Î: În Ioan 8:44, de ce le-a spus Isus celor care își prețuiau strămoșii că tatăl lor era diavolul?

R: Presupun că a fost pentru că Isus nu a urmat niciodată un curs intitulat „Cum să-ți faci prieteni și să influențezi oamenii”. Corectitudinea politică a lui Isus este extrem de discutabilă aici, la fel ca și în alte contexte.

Serios vorbind, Isus era mai preocupat de ei și de destinul lor veșnic decât de faptul dacă le plăceau sau nu cuvintele Lui.

Astăzi, unul dintre motivele pentru care unii creștini (inclusiv eu) s-au făcut vinovați de faptul că nu au împărtășit Evanghelia atât cât ar fi trebuit este că au iubit prietenia mai mult decât le-a păsat de prieten.

Î: În Ioan 8:47, cum aud Cuvântul lui Dumnezeu cei care sunt ai lui Dumnezeu?

R: Cei care sunt ai lui Dumnezeu aud Cuvântul lui Dumnezeu în două sensuri diferite.

Credincioșii au auzit deja Cuvântul lui Dumnezeu, l-au primit cu bucurie și și-au încredințat viețile lui Dumnezeu.

Este posibil ca cei aleși să nu fie încă mântuiți. Totuși, termenul „aleși” înseamnă că vor fi mântuiți mai devreme sau mai târziu.

Î: În Ioan 8:48, de ce au încercat ei să-L „jignească” pe Isus, acuzându-L că este samaritean?

R: Ei ar fi considerat acest lucru o mare insultă, iar Isus ar fi înțeles clar ce voiau să spună prin aceasta cu privire la gradul lor de dispreț față de El. Cu toate acestea, Isus nu a considerat aceste cuvinte o insultă și, aparent, nici măcar nu s-a obosit să răspundă la aceasta.

Î: În Ioan 8:50, cum este Tatăl judecător, având în vedere că Ioan 5:22 spune că „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci a încredințat toată judecata Fiului”?

R: Mai întâi, ce nu este răspunsul, și apoi răspunsul. Există două judecăți: judecata de la Marele Scaun Alb și judecata de la scaunul de judecată al lui Hristos pentru răsplătirile credincioșilor. Există cuvinte grecești diferite pentru „judecată”, care înseamnă „a discerne” și „a condamna”. Totuși, ținând cont de diferențele de timp verbal, cuvântul grecesc din ambele versete este același: krinei.

Răspunsul este că, pentru judecata tuturor oamenilor, Tatăl este judecătorul suprem și autoritatea supremă, dar Tatăl nu judecă nimic decât prin Isus. Biblia vorbește doar despre Tatăl ca fiind Cel care ne predestinează, dar suntem predestinați și mântuiți prin Hristos. Ioan 5:22 nu spune doar că Tatăl Îl lasă pe Isus să judece pe unii oameni; ci mai degrabă că Tatăl nu judecă în afara a ceea ce a încredințat lui Hristos.

Iată cum se desfășoară lucrurile în Apocalipsa 20:11-15. Cel care stă pe marele tron alb este, cel mai probabil, Tatăl. Există două cărți: cartea faptelor și Cartea Vieții. Cartea Vieții este „Cartea Vieții Mielului” , conform Apocalipsei 21:27. Tatăl îi trimite pe toți în Lacul de Foc pe cei care nu sunt înscriși în Cartea Vieții Mielului.

Î: În Ioan 8:51, cum se face că cei care păzesc cuvintele lui Isus nu vor vedea niciodată moartea?

R: Vezi discuția despre Ioan 6:50-51 pentru răspuns.

Î: În Ioan 8:57, ar putea aceasta să însemne că Isus avea de fapt aproximativ 50 de ani, așa cum a învățat Irineu de Lyon (182-188 d.Hr.)?

R: Nu. Irineu a fost un mare învățător creștin din primele veacuri, dar chiar și învățătorii creștini buni pot face greșeli, iar Irineu s-a înșelat complet în acest caz (Irineu, Împotriva ereziilor, cartea 2, cap. 22.6, p. 392). Fariseii erau cei care spuneau că Isus avea mai puțin de 50 de ani. Poate că doreau să-I exagereze tinerețea. Când analizezi un verset din Biblie, este extrem de important să identifici persoana care vorbește.

Î: În Ioan 8:58, de ce a folosit Isus aici Numele Divin?

R: Isus le spunea clar iudeilor că El nu era doar un profet, nu doar Mesia, ci că Isus era Dumnezeu Însuși. Avraam cunoștea acest nume, dar lui Moise, la rugul aprins (Exodul 3), Dumnezeu Însuși i-a revelat pentru prima dată întreaga semnificație a numelui Său

Î: Înseamnă Ioan 8:58 că Isus a preexistat, dar că nu a preexistat veșnic, așa cum învață Martorii lui Iehova (Raționament din Scripturi, 1989, p. 418)?

R: Nu. Ioan 8:58 spune că Isus exista înainte ca Avraam să se nască, dar nu precizează de cât timp exista Isus înainte ca Avraam să se nască. Ioan 1:1 ne spune însă: „La început era Cuvântul…”, și nimic nu a fost făcut decât prin Hristos. În cartea „Când adepții sectelor întreabă”, pag. 173-174, se arată că acesta este același termen folosit pentru Dumnezeu Tatăl, iar această utilizare nu înseamnă deloc că Dumnezeu Tatăl a avut un moment în care a existat pentru prima dată.

Î: Oare Ioan 8:58 înseamnă că toți oamenii au în ei prezența lui Dumnezeu exprimată prin „Eu sunt”, așa cum învață adepții mișcării New Age, Mark și Elizabeth Claire Prophet (în cartea „Învățăturile pierdute ale lui Isus”, p. 87) și Mary Baker Eddy, fondatoarea Științei Creștine (în cartea „Știință și sănătate cu cheia Scripturilor”, p. 333-334)?

R: Nu. Observați subiectul discursului lui Isus și reacția iudeilor. Isus vorbea despre Sine, nu despre noi. Iudeii au reacționat negativ pentru că au văzut că Isus pretindea că El Însuși era Dumnezeu. Nimeni din Evanghelii și niciun scriitor al Bisericii primare nu a inventat vreodată ideea că Isus spunea că „Eu sunt” se referea la toți oamenii.

Î: În Ioan 8:59, de ce s-a ascuns Isus, care este Dumnezeu?

R: Isus S-a ascuns pentru că ei încercau să-L ucidă cu pietre. Isus era Dumnezeu, chiar și pe pământ, dar, așa cum arată Filipeni 2:7, Isus S-a golit de Sine în mod voluntar și S-a făcut nimic când a venit pe pământ. O persoană poate să împlinească voia lui Dumnezeu și să se ascundă de cei răi.

Î: În Ioan 9:1, s-a născut oare acest om orb din cauza păcatelor pe care le-a comis înainte de a se reîncarna, așa cum învață Școala Unității a creștinismului?

R: Dacă Isus ar fi spus: „acest om s-a născut orb din cauza păcatelor pe care le-a comis înainte de a se naște în această viață”, atunci Școala „Unity” a așa-zisului creștinism ar avea dreptate.

Cu toate acestea, nu numai că Isus nu a spus acest lucru, dar a spus chiar contrariul. De fapt, acest verset poate fi folosit pentru a arăta că reîncarnarea NU a fost un factor în orbirea acestui om. Mai precis, când a fost întrebat dacă acest om sau părinții lui au păcătuit, Isus a răspuns: niciunul dintre ei.

Î: În Ioan 9:1-3, de ce anume s-a născut orb acest om?

R: Isus a spus că nu a fost din cauza păcatului său sau a păcatului părinților săi. Oamenii, în general, suferă în această viață, inclusiv din cauza defectelor congenitale, deoarece ne naștem ca ființe căzute, trăind într-o lume căzută. Cu toate acestea, în cazul particular al acestui om, orbirea lui urma să slujească la slava lui Dumnezeu, întrucât Isus l-a vindecat, iar ochii lui urmau să fie o mărturie pentru ca alții să poată vedea adevărul despre Isus.

În contrast cu aceasta, rabinii evrei din perioada ulterioară aveau o explicație clară pentru motivul pentru care oamenii sufereau de boli. Hidropizia însemna că persoana respectivă comisese un păcat sexual; icterul era ură nestăvilită, sărăcia și umilința însemnau că aveau păcatul mândriei, iar o afecțiune a ficatului (?) însemna bârfă. În Shabbath 55a se spune: „Nu există moarte fără păcat, nici pedeapsă fără fapte rele.”

Î: În Ioan 9:4, ce a vrut să spună Isus prin „vine noaptea când nimeni nu poate lucra”?

R: Răspunsul are două aspecte.

În curând, această fază a lucrării lui Dumnezeu, când Isus umbla pe pământ, urma să se încheie.

Pentru o scurtă perioadă, între răstignire și Înviere, toți urmau să fie împrăștiați. Ei nu urmau să mai lucreze în slujire, într-un mod semnificativ, până la Rusalii, la 50 de zile după Paște.

Cel mai important, evreii erau deschiși să asculte noua învățătură a lui Isus, iar această deschidere urma să dispară curând, după primele zile ale bisericii primare.

Astăzi, simțul momentului potrivit este încă necesar în lucrarea de slujire. Țările se deschid sau se închid față de Evanghelie în funcție de regimul politic aflat la putere. Culturi întregi devin mai deschise sau mai închise în funcție de prosperitatea lor, de mass-media și de alte influențe pământești (și nu doar pământești).

Î: În Ioan 9:6, de ce a făcut Isus lut din saliva Sa, când ar fi putut pur și simplu să rostească cuvintele?

R: Isus ar fi putut folosi foarte multe modalități pentru a-l vindeca pe om. Poate că Isus a vrut să folosească această modalitate pentru a sublinia că, în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu, El era Cel care l-a creat pe om, inclusiv ochii lui, din țărâna pământului. Tehnic vorbind, Isus nu i-a redat vederea, deoarece omul acela nu avusese niciodată vedere. O teorie este că omul nu avea globuri oculare, așa că Isus, în calitate de Creator, îi crea globuri oculare. De asemenea, tradițiile rabinice interziceau frământarea lutului în ziua Sabatului, iar Isus încălca tradiția rabinică.

Î: În Ioan 9:7, de ce l-a trimis Isus la scăldătoarea Siloam?

R: Isus l-ar fi putut vindeca chiar atunci și acolo, fără a merge la bazin, iar Siloam se afla în colțul extrem de sud-est al orașului, la o oarecare distanță. Orbul, care probabil avea oameni care făceau totul pentru el în viață, ar fi trebuit să ia inițiativa și să ceară cuiva să-l conducă la bazin. Mulți oameni din Ierusalim l-ar fi văzut pe acest orb, cu noroi în ochi, mergând prin oraș pentru a se duce la o baltă ca să fie vindecat. Ar fi fost o priveliște neobișnuită.

Î: În Ioan 9:7, de ce este semnificativ faptul că cuvântul pentru bazin, Siloam, înseamnă „trimis”?

R: Ioan a considerat că este semnificativ, deoarece ne atrage în mod special atenția asupra acestui lucru. La un anumit nivel, omul s-a dus acolo să se spele pentru că fusese trimis acolo de Isus. Isus Însuși era un „trimis”, trimis de Tatăl. Ca și credincioși, suntem „trimiși” de Dumnezeu în diverse locuri și circumstanțe. Nu întotdeauna Dumnezeu ne trimite în cele mai plăcute locuri, ci în locurile în care El dorește să mergem.

La un alt nivel, singura baltă mare din împrejurimi se numea Siloam, și „pare cu siguranță o coincidență neobișnuită” faptul că ar exista acest joc de cuvinte: omul trimis la baltă „cel trimis”? – cu excepția faptului că nu există coincidențe cu Dumnezeu. Dumnezeu poate privi dincolo de istorie și o poate schimba pentru a face un joc de cuvinte, cu excepția faptului că acest joc de cuvinte nu a fost făcut pentru umor, ci pentru a oferi încă un indiciu că Isus era cine pretindea că este. Deși Isus a fost în istorie, El nu a fost creat pentru istorie; istoria a fost creată pentru Isus.

Î: În Ioan 9:14-16, de ce au spus fariseii că Isus nu a respectat Sabatul?

R: Trei aspecte de luat în considerare în răspuns.

Nicio lege din Vechiul Testament nu interzicea vindecarea, salvarea vieții unui animal sau a unei persoane în ziua Sabatului. Nicio lege nu spunea că nu poți să-ți arăți dragostea față de ceilalți și să ai grijă de ei în acea zi. Singura interdicție era aceea de a munci.

Fariseii au adăugat la porunca lui Dumnezeu, spunând că nu se pot face multe lucruri (de exemplu, se putea merge o milă, dar nu două) și că nu se pot crea lucruri. Se pare că ei considerau vindecarea ca fiind o „creație” și, prin urmare, interzisă conform interpretării lor.

Astăzi, la fel ca pe vremuri, este foarte important să faci diferența între ceea ce a spus Dumnezeu și interpretarea ta a cuvintelor Lui, așa cum arată 1 Corinteni 4:6 și Proverbe 30:5-6.

Î: În Ioan 9:24, de ce au spus fariseii: „Dați slavă lui Dumnezeu”?

R: Aceasta a fost o îndemnare solemnă de a spune adevărul. Iosua 7:19 folosește o expresie similară.

Î: În Ioan 9:26-27, de ce întrebau fariseii din nou? Cum îți dai seama când întrebările cuiva sunt sincere?

R: La prima vedere, părea că doreau cu adevărat să afle sau că nu auziseră de prima dată. Cu toate acestea, nici măcar omul născut orb nu s-a lăsat păcălit; el știa că era doar o manevră de diversiune. Ei nu întrebau pentru că doreau să afle adevărul; întrebau pentru a găsi vreo lacună sau vreo neregulă fie în mărturia omului, fie în faptele lui Isus.

Nu orice întrebare este una sinceră; chiar și unele care sunt formulate într-un mod sincer nu sunt, ci ascund o intenție ascunsă.

Odată, vorbeam cu un tip care spunea că este ateu și care m-a întrebat despre predestinare și liberul arbitru. După ce am discutat o oră, l-am întrebat în cele din urmă: „Dacă ți-aș putea arăta că Isus era cine pretindea că este, L-ai urma?”. Fără nicio ezitare, el a răspuns: „Nici gând! Vreau să-mi trăiesc viața așa cum vreau eu.” Mi-a trecut un gând prin minte; poate a fost Duhul Sfânt sau poate am fost doar eu. Dar gândul a fost: „O oră, pur și simplu irosită.” Ce-ar fi fost dacă i-aș fi pus acea întrebare la începutul conversației și, dacă această conversație nu l-ar fi determinat să vină la Hristos, am fi putut vorbi în schimb despre ceva care l-ar fi determinat?

Când discutați o problemă cu un necredincios, ar trebui să întrebați, la început, dacă rezolvarea acesteia l-ar apropia sau nu de a-și pune credința în Hristos. Dacă răspunde afirmativ, atunci continuați. Iar la sfârșitul conversației, dacă vede că problema este rezolvată, întrebați-l ce l-ar împiedica să meargă mai departe și să se angajeze față de Hristos.

Se comportau de parcă ar fi vrut să afle adevărul, și totuși nici măcar nu voiau să recunoască că cineva care făcea minuni care nu puteau fi săvârșite decât prin Dumnezeu ar putea fi trimis de Dumnezeu. Răspunsul fostului orb se rezumă la: „Rușine să-ți fie!” Uneori, când cineva are inima împietrită, asta ar trebui să spunem și noi.

Î: În Ioan 9:34, dacă un copil sau cineva pe care nu îl respectăm ne-ar spune să facem ceva și am ști că este lucrul corect de făcut, ar trebui să îl facem?

R: Da, deși fariseii din Ioan 9:34 nu erau de aceeași părere. Dar dacă vrem să-L urmăm pe Dumnezeu și să facem ceea ce este sfânt, ar trebui să facem ceea ce este drept, indiferent de cine ne spune. Iacov 4:17 spune: „Deci, oricine știe ce este drept să facă, dar nu face, este vinovat de păcat.” Nu se menționează nicăieri că acest lucru poate fi ignorat dacă persoana care îți spune este un copil sau oricine altcineva.

Î: În Ioan 9:34, de ce au spus fariseii că orbului s-a născut în păcat?

R: Probabil că nu făceau referire la viziunea lor asupra naturii umane în general. Mai degrabă, ei credeau că faptul că omul se născuse orb dovedea că, spre deosebire de alți oameni, el se născuse în păcat. Isus a contrazis această învățătură falsă în Ioan 9:1-3.

Midrașul evreiesc la Deuteronom 31:14 spune că o femeie însărcinată care păcătuiește îl face pe copilul ei nenăscut să păcătuiască, conform New International Bible Commentary, p. 1248, preluat din (cf. N.P. Williams, Ideas of the Fall and Original Sin, 1927, p. 98).

Omul nu mai putea să se închine în sinagogă, deoarece fusese alungat de farisei. Dar faptul că nu mai avea acest loc nu conta, deoarece îl venera pe Isus în schimb.

Î: În Ioan 9:27-32, fariseii îi interziceau, de fapt, lui Dumnezeu să facă acest lucru. Cum încearcă oamenii astăzi să-L împiedice pe Dumnezeu să facă anumite lucruri?

R: O fac în multe feluri, deși nu sunt întotdeauna conștienți că asta fac.

Musulmanii cred că Dumnezeu nu are un Fiu, dar mulți dintre ei cred că Dumnezeu Atotputernicul nu ar putea avea un Fiu.

Sfinții din Zilele din Urmă (mormonii) cred că zeul lor, zeul acestei lumi, a devenit zeu urmând legile și rânduielile. Legile și rânduielile sunt, într-un anumit sens, mai mari decât zeii lor.

Mulți adventiști de ziua a șaptea cred că Dumnezeu nu ar putea schimba Sabatul din ziua de sâmbătă.

Unii calviniști cred că, dacă Dumnezeu ar fi dat vreunei ființe liber arbitru, atunci Dumnezeu nu ar mai fi Dumnezeu. Puteți citi învățătura lui R.C. Sproul despre „o moleculă nonconformistă” pentru mai multe detalii în acest sens. Ei nu consideră sau nu vor să considere posibil ca Dumnezeul atotștiutor să poată acorda un grad de libertate, știind cu certitudine ce va fi ales, chiar dacă acea libertate se află sub suveranitatea Sa. Dumnezeul atotputernic are puterea de a „permite”. Din fericire, mulți calviniști, precum Francis Schaeffer, înțeleg acest lucru.

Unii arminieni cred că Dumnezeu nu ar putea predestina, deoarece acest lucru nu ar fi „corect”. Ei trebuie să ia în considerare faptul că, deși Biblia spune că Dumnezeu este drept, ea nu spune niciodată că Dumnezeu este „corect” sau „echitabil” după vreun standard uman.

Există și alte exemple.

Î: În Ioan 9:40, de ce au întrebat fariseii dacă Isus credea că ei erau orbi?

R: Capacitatea lor fizică de a vedea nu avea nicio legătură cu întrebarea lor sau cu răspunsul lui Isus. Ei erau obișnuiți cu metaforele și îl întrebau pe Isus care era părerea Lui despre ei. Credea Isus că cei mai de seamă lideri spirituali ai poporului erau de fapt orbi spiritual?

De fapt, Isus nu a spus „puteți vedea sau nu puteți vedea”. El a spus că, dacă ar fi fost cu adevărat insensibili la lucrurile spirituale (orbi), nu ar fi fost vinovați de păcat. Dar, întrucât pretindeau că pot vedea lucrurile spirituale, indiferent dacă puteau cu adevărat sau nu, nu erau doar orbi, ci și vinovați față de Dumnezeu. Fariseii nu erau doar orbi, ci vinovați de orbire voită.

Î: În Ioan 10:1-2, ce spune Isus în sens figurat despre hoți și tâlhari?

R: Orice persoană, atunci sau acum, care le spune oamenilor că el este calea sau că le poate arăta calea, și care nu provine de la adevăratul Dumnezeu, este un hoț și un tâlhar. Hoții de oi, de obicei, nu veneau să ia cu forța fiecare oaie, una câte una. Ei deschideau poarta și încercau să conducă întreaga turmă. Hoții încearcă să ia pe ascuns, iar tâlharii iau prin violență. Indiferent de asta, oricine intra în țarcul oilor sărind peste zid avea intenții rele. Modul în care intri este la fel de important ca și faptul că intri sau nu.

Adesea amestecau oi din mai multe turme în același țarc și nu marcau oile pentru a se ști cui aparține fiecare. Mai degrabă, păstorul striga oile, iar numai cele aflate sub îngrijirea acelui păstor mergeau cu el.

Nu ne putem aștepta ca oile să facă prea multe, pentru că nu sunt foarte inteligente, dar totuși știu să-și urmeze păstorul și pe nimeni altcineva. Dar ceea ce este uimitor este numărul de oameni care cred că îl pot urma pe Hristos și, totuși, în același timp, se lasă atrași de hoți și tâlhari.

Î: În Ioan 10:2,7, în această parabolă, Isus este păstorul sau poarta?

R: Ambele. Deși scriitorii antici nu se opuneau amestecării metaforelor, în acest caz ambele fac parte din aceeași metaforă. O stână, construită din ziduri de lut sau piatră, adesea nu avea o poartă de lemn. Păstorul însuși se întindea în fața deschiderii, servind drept poartă.

Î: În Ioan 10:8, cine erau hoții și tâlharii care au venit înaintea lui Isus?

R: Aceștia erau mesia falși și profeți falși. Mesia falși, în general, îi conving pe oameni să-și pună încrederea în ei în locul adevăratului Mesia. Profeții falși le spuneau oamenilor să se încreadă într-un mesia fals sau într-un zeu fals.

De asemenea, aceste cuvinte au fost rostite în perioada Hanukkah, care comemorează reconsacrarea templului sub conducerea lui Iuda Macabeu. În acea perioadă existau conducători corupți ai Israelului, care s-au vândut seleucizilor, iar în această perioadă existau conducători corupți, saducheii, care s-au vândut romanilor.

Î: În Ioan 10:11, Isus este Păstorul, sau este Isus Mielul din 1 Corinteni 5:7 și Ioan 1:29-34?

R: Acestea sunt figuri de stil numite metafore, iar ambele sunt potrivite și adevărate pentru Isus. El este Păstorul nostru în sensul că ne călăuzește, iar noi trebuie să-L urmăm și să-L ascultăm. Dar Isus a venit să moară ca Mielul de Paște pentru păcatele noastre.

Î: În Ioan 10:11, Isus Și-a dat viața pentru oile Sale sau și pentru dușmanii Săi, așa cum indică Romani 5:6, 10 și 2 Petru 2:1?

R: Isus Și-a dat viața nu doar pentru cei care Îi erau prieteni înainte de răstignirea Sa, ci și pentru dușmanii Săi, precum Saul din Tars, care ura numele de „creștin”. Dar Saul s-a pocăit mai târziu și și-a schimbat numele în Pavel. Romani 5:10 ne spune că Hristos nu a murit doar pentru cei care doreau mântuirea, ci a murit chiar și pentru cei care inițial nu doreau să aibă parte de mântuirea lui Hristos, dar care ulterior s-au schimbat și s-au pocăit.

A murit Hristos chiar și pentru cei care nu se vor pocăi niciodată? Da, oferta de mântuire a lui Hristos este pentru toți, după cum spune 1 Ioan 2:2. Cu toate acestea, mântuirea lui Hristos „nu are nicio valoare pentru ei, deoarece nu au împărtășit credința celor care au înțeles-o”. (Evrei 4:2). Nu le folosește la nimic celor care „îl neagă pe Stăpânul care i-a răscumpărat” (2 Petru 2:1), care „au respins planul lui Dumnezeu pentru ei înșiși” (Luca 7:30) și care „se agață de idoli fără valoare [și] părăsesc devotamentul Său plin de iubire” (Iona 2:8) (BSB)

Vezi „When Critics Ask”, p. 416, pentru un răspuns diferit, dar complementar.

Î: În Ioan 10:14-33, în ce moment cuvintele lui Isus ar fi constituit o blasfemie dacă ar fi fost rostite de un om obișnuit?

R: Deși Scriptura nu spune acest lucru, orice altă persoană care ar spune cuvintele din Ioan 10:1 încolo ar fi un profet fals, dacă ar spune aceste cuvinte despre sine însuși. Când Isus vorbește despre „oile Sale” și „autoritatea Sa”, El își afirmă pretențiile de a fi Dumnezeu, chiar înainte de Ioan 10:33-42.

Î: În Ioan 10:16, cine sunt celelalte oi la care se referă Isus?

R: Isus se referă la neamuri (ne-evrei). Nu se referă doar la oamenii din Lumea Nouă, așa cum învață mormonii. Nu se referă la toți cei care cred și nu fac parte din cei 144.000 ai Martorilor lui Iehova, așa cum învață Martorii lui Iehova. Consultați „The Complete Book of Bible Answers”, pp. 57-58, „When Cultists Ask”, pp. 175-176 și „Jehovah’s Witnesses Answered Verse by Verse”, pp. 78-79 pentru răspunsuri mai detaliate.

Î: În Ioan 10:18, cum i s-a dat lui Isus puterea să-și dea viața și să o ia din nou?

R: Isus S-a golit de Sine când a venit pe pământ, așa că nu avea nicio putere în afară de cea pe care Tatăl și Duhul Sfânt I-au dat-o. Pe pământ, Ei I-au dat puterea de a-Și da viața (de a muri fizic) și de a învia din nou.

Î: În Ioan 10:23, ce era Sărbătoarea Dedicării, care avea loc iarna?

R: Aceasta este aceeași sărbătoare cu Sărbătoarea Luminilor, sau Hanuka, conform „The Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 310, și „Believer’s Bible Commentary”, p. 1527. Hanukkah comemora rededicarea Templului după ce acesta fusese pângărit în perioada în care macabeii au eliberat Israelul. Este important de remarcat că Hanukkah nu este menționată ca sărbătoare în Vechiul Testament, dar Isus a sărbătorit-o împreună cu alți iudei. Este în regulă să sărbătorim o sărbătoare care nu se găsește în Biblie.

Î: În Ioan 10:26, oare unii dintre evrei nu erau oile lui Isus pentru că nu credeau, sau nu credeau pentru că nu erau oile lui Isus?

R: Mai întâi, o simplă analiză a cuvintelor, apoi trei puncte de vedere.

Studii lexicale: Cuvântul grecesc tradus aici prin „căci” este gar. Concordanța Strong îi atribuie sensul principal de „motiv”. Strong menționează, de asemenea, că poate însemna „și, ca, deoarece (asta), dar, chiar, pentru, într-adevăr, fără îndoială, având în vedere, atunci, prin urmare, cu adevărat, ce, de ce, totuși”. Noul Testament grecesc al lui Aland precizează că înseamnă: pentru că, întrucât, atunci; într-adevăr, cu siguranță; Ce! De ce!. Astfel, cuvântul grecesc gar are o gamă largă de semnificații. De asemenea, Isus ar fi putut rosti aceste cuvinte în aramaică, nu în greacă, așa că nu se poate stabili cu precizie o singură definiție. Oricum, iată trei posibilități, iar a treia este cea mai probabilă.

Prin urmare: Ei nu erau oile lui Isus pentru că nu credeau. Cu toate acestea, limba greacă dispune de cuvinte mult mai puternice pentru „prin urmare”, precum oukoun, care erau folosite frecvent în Noul Testament, iar aceste cuvinte nu au fost folosite aici.

Din cauza faptului că: Ei credeau tocmai pentru că nu erau oile lui Isus. Deși cuvântul grecesc este similar cu cuvântul englezesc pentru „pentru” în sensul că ar putea fi interpretat în acest fel sau în felul anterior, structura propoziției favorizează această interpretare în detrimentul celei anterioare. Oamenii pun în mod natural accentul pe faptul că nu erau oile lui Isus deoarece nu credeau. Totuși, acest verset spune exact opusul. „New Geneva Study Bible”, p. 1683, menționează această interpretare, fără a o exclude neapărat pe cealaltă.

Ambele: A spune „ori una, ori alta” este o simplificare artificială. Este similar cu a întreba dacă oamenii sunt vii pentru că respiră sau dacă respiră pentru că sunt vii? „The Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 311, menționează că aceasta „este o simplă afirmație a conduitei lor. De asemenea, ne amintește de misterul suprem al alegerii lui Dumnezeu”.

Î: În Ioan 10:28-29, ce se spune despre posibilitatea ca una dintre oile lui Isus să-și piardă mântuirea și să ajungă în Iad?

R: Acest verset ne învață clar că Dumnezeu Se va asigura că nimeni, fie că este vorba de demoni sau de oameni, nu ne poate răpi mântuirea cu forța. Romani 8:35-36 spune, de asemenea, că nimic nu ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu. „The Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 311, precizează că textul grecesc spune: „ei nu vor pieri niciodată”. De asemenea, se menționează că cuvântul pentru „a smulge”, harpasei, este înrudit cu cuvântul pentru „lup flămând”: harpax. Consultați „Believer’s Bible Commentary”, p. 1527, pentru mai multe informații despre faptul că viața veșnică nu depinde de comportamentul unei persoane.

Cu toate acestea, o persoană nealeasă poate convinge lumea, și chiar pe sine însuși, că este creștin, iar mai târziu poate alege să se îndepărteze de mărturisirea de credință în Hristos.

Cu toate acestea, unii creștini spun că, deși nimeni nu ne poate lua mântuirea, creștinii autentici pot alege să sară singuri din mâna lui Dumnezeu și să ajungă în Iad. Acest verset nu confirmă și nici nu infirmă această opinie.

David O’Brien, în „Today’s Handbook for Solving Bible Difficulties”, pp. 307-310, afirmă că un credincios nu-și poate „pierde” niciodată mântuirea, ceea ce înseamnă că niciun credincios nu poate păcătui atât de grav încât, fără să-și dea seama, să-și piardă mântuirea. Faptul că rămânem mântuiți nu se bazează pe fapte, la fel cum nici mântuirea noastră nu se bazează pe fapte. Cu toate acestea, un credincios adevărat ar putea alege în mod conștient să-și „înapoieze” mântuirea lui Dumnezeu. Atunci, ar fi ca cei care au cunoscut adevărul și L-au răstignit pe Isus.

Pe de altă parte, consultați cartea lui Ron Rhodes, „The Complete Book of Bible Answers”, paginile 190-193, pentru a afla punctul de vedere conform căruia, odată ce o persoană este mântuită, nimic și nimeni (nici măcar ea însăși) nu o poate despărți de ceea ce a promis Dumnezeu.

Î: În Ioan 10:28-29, care este punctul dumneavoastră de vedere cu privire la siguranța veșnică (odată mântuit, mântuit pentru totdeauna)?

R: Cred în principiul „odată mântuit, mântuit pentru totdeauna” din două motive:

a) Dintr-o perspectivă atemporală, este o contradicție intrinsecă ca Dumnezeu să „știe” că o persoană este mântuită și apoi să descopere că S-a înșelat și că persoana respectivă este nu este mântuită. De fapt, acest lucru ar putea fi rezumat astfel: „odată ales, mereu ales”. (Apropo, nu sunt calvinist).

b) Dintr-o perspectivă în timp, Dumnezeu promite să-Și pună pecetea Duhului Sfânt asupra noastră, garantându-ne moștenirea. Nimeni nu ne poate smulge din mâna lui Dumnezeu (Ioan 10:28). Toți cei care au fost „... îndreptățiți vor fi glorificați” (Romani 8).

Iată câteva versete pe această temă.

- - - - - - -

Mântuirea este un dar al harului, nu se câștigă prin fapte. Niciun merit din partea noastră nu ne poate mântui. Ef 2:8-9; 2 Tim 1:9; Tit 3:5; Fapte 26:20; Rom 3:23-24; 4:5; 6:14-15; 9:32; 11:5-6; Gal 3:2,3,10-14

Credința adevărată aduce roade, deoarece credința fără fapte este moartă. Iac 2:14-26; ~1 Ioan 3:17-19

Toți credincioșii adevărați se străduiesc să-L asculte pe Dumnezeu și să-și exprime dragostea față de Dumnezeu și față de oameni. 1 Ioan 3:14-15

Credincioșii pot fi siguri de viața lor veșnică. 1 Ioan 4:17; 5:11-19; 3:24; 4:13; Efeseni 3:12

Dumnezeu nu numai că ne mântuiește, ci ne și pecetluiește și ne păzește. Efeseni 1:13-14; Iuda 24; 1 Timotei 1:14

Pe de altă parte, am văzut cum doctrina „odată mântuit, mântuit pentru totdeauna” a fost folosită într-un mod greșit și dezechilibrat. O doamnă mi-a povestit odată despre fiul ei, student la facultate, care a plecat de acasă și s-a mutat în California împreună cu iubita lui. Ea știa însă că el va ajunge oricum în Rai, pentru că a mers la altar într-o biserică.

„Odată mântuit, mântuit pentru totdeauna” este adevărat, dar trebuie să cunoaștem și „doctrina echilibrată” a convertirii false. Unii oameni care nu sunt mântuiți vor reuși să-i înșele pe alții, și chiar pe ei înșiși, făcându-i să creadă că sunt mântuiți. Iată câteva versete despre acest lucru.

- - - - - - -

Trebuie să ne examinăm pe noi înșine, pentru că creștinii falși pot fi înșelați. 2 Corinteni 13:5

Credincioșii trebuie să fie sârguincioși până la sfârșit pentru a-și asigura speranța. Evrei 6:11

Unii pot avea o falsă siguranță a mântuirii (Ieremia 17:10), chiar dacă:

• Au o aparență de evlavie; cunosc Scripturile. 2 Timotei 3:5; Ioan 5:39-47

• Cred (într-un sens intelectual, nu mântuitor), sunt botezați. Faptele Apostolilor 8:13,20; Iacov 2:19

• Cel puțin ei înșiși credeau că profețeau în numele lui Isus, alungau demonii și făceau multe minuni puternice. Mt 7:21-23; 2 Tes 2:9-10

• Odată am scăpat de corupția lumii prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru. 2 Petru 2:17-22

Putem avea încredere în mântuirea noastră, putem ȘTI că avem viața veșnică (1 Ioan 5). Totuși, avem și responsabilitatea de a ne examina pe noi înșine și de a fi cu băgare de seamă.

- - - - - - -

Avem responsabilitatea de a ne veghea cu atenție viața și învățătura. 2 Timotei 1:14; Coloseni 1:23; Proverbe 22:5

Să nu urmăm înțelepciunea acestei lumi. Col 2:8-9; Iac 3:15; 1 Cor 1:17-27; 2:6,8,14; 2 Cor 1:12

Să perseverăm. Evrei 10:23,36; 12:1,12-13; 1 Ioan 2:24; 1 Corinteni 13:7; Romani 5:3-4; Iacov 1:3-4,12; 5:11; 2 Petru 1

Deși nu sunt calvinist (susțin aspectele universale ale ispășirii), cred totuși în perseverența sfinților, pe care o consider o îmbinare a acestor două doctrine.

a) Odată mântuit, mântuit pentru totdeauna: Dumnezeu nu va permite nimănui să-și piardă mântuirea

b) Convertirea falsă: Toți cei cu adevărat mântuiți, chiar dacă se abat de la calea cea dreaptă, se vor întoarce la Dumnezeu. În caz contrar, înseamnă că nu au fost cu adevărat mântuiți.

Î: În Ioan 10:30, se dovedește oare că modalismul este adevărat, având în vedere că Isus și Tatăl sunt Una?

R: Nu. Conform atât Tratatului lui Novatian despre Trinitate, capitolul 27, pagina 637, cât și gramaticii grecești, cuvântul grecesc este „Unul” (neutru), nu „Unul” (masculin); astfel, ei sunt una în caracter și esență, dar nu una în persoană.

Î: Ioan 10:30 arată oare că Isus este Dumnezeu?

R: Arată că Isus este Dumnezeu într-un mod mai înalt decât oamenii care erau așa-numiți zei.

Î: În Ioan 10:30, în ce fel sunt Tatăl și Isus una?

R: Scriptura dezvăluie multe moduri în care ei sunt una.

Unul: Iată câteva dintre aceste moduri.

1. Ei au titluri comune

Isus este numit Tatăl Veșnic, ceea ce se poate referi la faptul că El este izvorul vieții veșnice (Isaia 9:6).

Ambrozie al Milanului (378-381 d.Hr.), în lucrarea sa „Despre Duhul Sfânt”, cartea 1, capitolul 13, versetele 132-139, a scris mai multe despre împărtășirea numelor divine. A se vedea „Părinții niceni și post-niceni”, seria a II-a, volumul 10, paginile 110-111, pentru mai multe informații despre ceea ce a scris Ambrozie.

2. Au aceeași natură. Filipeni 2:5

3. Ei au aceeași cinste. Ioan 5:23

4. Tatăl și Isus „dețin” totul în comun. Ioan 16:15; 17:10.

5. Pe pământ, Tatăl locuia în Isus. Ioan 10:38; 14:10-11.

6. Pe pământ, Isus era în Tatăl. Ioan 10:38; 14:11

7. Dacă îl cunoști cu adevărat pe Isus, atunci îl cunoști pe Tatăl și l-ai văzut pe Tatăl. Ioan 14:7-9

8. Nimeni nu ajunge la Tatăl decât prin Isus. Ioan 14:6; 6:45; ~8:24; Faptele Apostolilor 3:12

9. Amândoi sunt venerați pe bună dreptate. Evrei 1:6

10. Amândoi sunt numiți pe bună dreptate Dumnezeu. Ioan 1:1; 20:28, Evrei 1:8,9

11. Se roagă la amândoi. Faptele Apostolilor 7:59-60

12. Tot ce este în lume a fost creat prin amândoi. Ioan 1:3, 10; Coloseni 1:16

13. Întreaga plinătate a dumnezeirii se află în Isus. Coloseni 1:19

14. Ei sunt una în duh, iubire și scop. A-l asculta cu adevărat pe unul înseamnă a-l asculta și pe celălalt. ~Ioan 14:23-24

Cu toate acestea, ei nu sunt identici în toate privințele.

1. Ei sunt distincți. Isus nu era un ventriloc. Matei 3:16; Ioan 8:18.

2. Tatăl, Isus și noi toți avem în comun anumite lucruri, cum ar fi viața veșnică. Ioan 16:13-15

Tatăl nu are unele lucruri pe care le împărtășim cu Isus după nașterea Sa umană. Evrei 1:6-10; 2:14; 7:3

3. Tatăl nu a devenit, nu a evoluat și nu s-a transformat în Isus. Evrei 13:8; 1:9; Ioan 14:10, 24, 26; 15:1; 16:27-28, 32; 17:5

4. Isus nu a devenit, nu a evoluat și nu s-a transformat în Tatăl. Evrei 13:8; ~Apocalipsa 5:13; Ioan 20:17; 14:10, 24, 26; 15:1

5. Isus a fost părăsit pe Golgota. Marcu 15:34; Matei 27:46

6. Oricât de apropiați ar fi fost pe pământ, Isus tot ar fi mers la Tatăl. Ioan 14:12; Marcu 16:19; Ioan 20:11

Acest lucru a fost rezumat astfel: „Uniți fără confuzie, … distinși fără separare, indivizibili și fără grade.” Porțiuni din acest text provin din Predica lui Atanasie asupra lui Luca 10:22, cap. 2, p. 90

„Comentariul biblic al credinciosului”, p. 1528, oferă un răspuns ușor diferit. Deși afirmă că ei sunt una în toate atributele lor, se spune că, în acest pasaj, Isus se referă la faptul că El și Tatăl sunt una în putere.

Î: În Ioan 10:31, cum au putut ei să ridice pietre pentru a-L lapida pe Isus, în colonnada lui Solomon?

R: Probabil că porticul lui Solomon nu avea pietre împrăștiate; totuși, acesta se afla lângă partea de est a templului, care era în acel moment în curs de reconstrucție sub Irod, așa că ar fi existat pietre din belșug pentru construcție. Dar aceasta înseamnă că pietrele respective nu erau pietricele, ci cel puțin de mărimea palmei unei persoane. Termenul grecesc de aici înseamnă „a purta”, nu doar „a ridica”, conform „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 9, pp. 112-113.

Î: În Ioan 10:34, sunt și oamenii zei?

R: Nu. Există cinci puncte de luat în considerare în răspuns.

Un număr nenumărat de oameni au pretins în mod fals că sunt zei.

Niciun om nu este adevăratul Dumnezeu, în afară de Isus.

Unii oameni au fost numiți „elohim” în Biblie. Moise era ca Dumnezeu (elohim) pentru Faraon (Exodul 7:1), în sensul că Faraon trebuia să se supună mesajului lui Dumnezeu transmis prin Moise.

În Psalmul 82:6, termenul „elohim” se referă la simpli oameni. Creștinii nu sunt de acord dacă Psalmul 82:6 vorbește în mod ironic, numind pe oamenii răi [așa-numiți] „zei”, sau dacă spune că judecătorii numiți (elohim) erau corupți.

Indiferent de situație, „elohim” din Psalmul 82:6 judecă nedrept, umblă în întuneric și mor ca oamenii.

Î: În Ioan 10:34-36, de ce s-a referit Isus aici la Psalmul 82:6?

R: Isus ar fi putut construi argumentul Său și în alte moduri, dar „Comentariul evanghelic asupra Bibliei”, p. 862, spune că Isus își prezenta aici argumentul așa cum ar fi făcut-o un rabin. Acesta este un argument „a fortiori”, adică un raționament de la mai mic la mai mare. Isus folosea trei concepte din Scriptură ca „pârghie” pentru a încerca să deschidă mințile iudeilor.

Ca punct de sprijin (pivot) al pârghiei, Isus s-a bazat pe înțelegerea corectă a acestora că există un singur Dumnezeu.

Pe brațul superior al pârghiei, Isus a folosit conceptul conform căruia, în Scriptură, chiar și oamenii răi erau numiți „elohim” în Psalmul 82. Unii consideră că Psalmul 82 este scris în mod ironic (sarcastic) despre acești oameni care se prezentau ca „zei”, dar care totuși vor muri în țărână. Cu toate acestea, alții observă că oamenii care îndeplineau funcția de judecători erau numiți „elohim”, deoarece se aflau în locul lui Dumnezeu, aplicând dreptatea Lui. Psalmul 82 se referea la judecători corupți. În ceea ce privește semnificația exactă a termenului „Elohim” atunci când oamenii erau numiți astfel în Vechiul Testament, consultați întrebarea anterioară. Indiferent de aceasta, oamenii muritori din Psalmul 82 erau numiți „elohim”, într-un anumit sens al cuvântului.

Pe de altă parte, având în vedere că era acceptabil ca oamenii să citească cu voce tare acest psalm și să-i numească pe acești oameni „elohim”, chiar dacă nu erau demni de acest titlu, cu cât mai potrivit este să-L numim pe Isus „Elohim”, întrucât Isus este Fiul unic al lui Dumnezeu. Isus nu explica aici toate detaliile relației dintre El și Tatăl, nici nu a intrat în detalii despre cum Trinitatea este un singur Dumnezeu (punctul de sprijin), dar trei Persoane. Mai degrabă, Isus spune pur și simplu aici că, dacă acești oameni răi erau numiți „elohim”, gândiți-vă că Isus ar putea fi „elohim” într-un sens mai înalt.

Un argument de tipul „cu cât mai mult” se numește argument „a fortiori”.

Î: În Ioan 10:37-38, de ce le spune Isus să creadă măcar în lucrările Sale, dacă tot nu vor să creadă în El?

R: Isus nu a spus niciodată că a crede în lucrările Sale era suficient pentru mântuire. În Faptele Apostolilor 8:13, 18-19, Simon Magul a crezut în adevărul minunilor, și totuși nu a fost mântuit.

Mai degrabă, Isus era uimit că, văzând ce a făcut El, ei nici măcar nu au făcut primul pas și nu au crezut în realitatea minunilor. Acest lucru nu ar fi suficient, dar ar fi o punte de legătură, astfel încât, poate, mai târziu, să creadă în Cel care a săvârșit minunile.

Î: Oare Ioan 10:37-38 indică faptul că a crede în lucrările lui Isus, și nu în Isus Însuși, este suficient pentru mântuire?

R: Nu. Înseamnă că, dacă pot măcar să creadă în lucrările lui Isus și să creadă că ele provin de la Dumnezeu, acesta este un prim pas spre a crede în Isus. Uneori trebuie să procedăm pas cu pas.

Î: În Ioan 10:40, de ce s-a dus Isus acolo unde obișnuia Ioan să boteze?

R: Isus S-a retras din cauza opoziției puternice a fariseilor și a altor iudei. Isus S-a dus acolo pentru că acolo a început slujirea Sa. Desigur, lucrurile stăteau altfel acum; Ioan Botezătorul fusese decapitat, iar oamenii voiau să-l omoare și pe El. Cu toate acestea, ucenicii care au venit la El își puteau aminti de angajamentul lor anterior de a fi botezați de Ioan Botezătorul. Uneori este bine să fim nostalgici și să ne întoarcem la un loc bine amintit pentru a le reaminti altora (și nouă înșine) de angajamentul și dragostea noastră anterioare.

Î: În Ioan 11:1-33, de ce nu este menționat Lazăr în celelalte evanghelii, având în vedere că este un moment atât de culminant în Evanghelia după Ioan, așa cum întreabă scepticul „Ghidul lui Asimov pentru Biblie”, p. 984?

R: Înainte de a răspunde la această obiecție, să o facem și mai „greu de înțeles”. De ce învierea fiicei lui Iair apare în toate cele trei evanghelii (Mt 9:18-26; Mc 5:21-43; Lc 8:40-56), dar lipsește din Evanghelia după Ioan? De ce ucenicii și femeile s-au închinat lui Isus în Matei 14:33 și Matei 28:9, dar nu și în celelalte evanghelii? De ce păstorii s-au închinat în Luca 2:15-20, dar nu și în celelalte evanghelii? De ce l-a adorat orbul pe Isus în Ioan 9:38, dar nu și în celelalte evanghelii? De altfel, de ce a avut loc vreun eveniment în vreuna dintre evanghelii care să nu fi fost consemnat și în fiecare dintre celelalte trei?

Ioan ne arată răspunsul în Ioan 21:25: „Sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus. Dacă ar fi fost scrise toate, cred că nici întreaga lume n-ar fi avut loc pentru cărțile care s-ar fi scris.” Există patru puncte:

1) Ioan și autorii evangheliilor au fost selectivi în a ne arăta ceea ce au considerat a fi aspectele cheie pentru a ne demonstra cine era Isus.

2) Un autor ar fi putut cunoaște informații pe care ceilalți nu le cunoșteau. De exemplu, Luca pare să aibă mult mai multe informații despre copilăria lui Isus. Poate că a vorbit îndelung cu Maria.

3) Autorii s-au adresat unor publicuri diferite. De exemplu, dacă Isus a murit la ora 3:00 după-amiaza, aceasta ar fi fost a noua oră (Matei 27:45), întrucât evreii începeau ziua în jurul orei 6 dimineața. Dar ar fi fost a șasea oră (Luca 23:44) pentru cititorii greci și romani, pentru care ziua începea la ora 9 dimineața. În Ioan 20:19, noaptea este menționată ca fiind ziua precedentă, așa cum ar fi făcut romanii și grecii, în timp ce evreii considerau că noaptea începe după apusul soarelui din ziua următoare.

4) În cele din urmă, se consideră că Ioan a scris mai târziu decât celelalte evanghelii și, probabil, a dorit în mod special să includă informații care nu fuseseră încă menționate în celelalte trei.

A se vedea, de asemenea, „When Critics Ask”, pp. 411-412, pentru un răspuns practic identic la o întrebare asemănătoare, referitoare la Ioan 6:35.

Î: Oare Ioan 11:1-33 indică faptul că Isus a avut relații sexuale cu Maria și Marta, așa cum învață cultul „Copiii lui Dumnezeu” (= „Familia Iubirii”)?

R: Deloc! Nimic nu indică faptul că Isus ar fi fost altceva decât pur. Liderul „Familiei Iubirii”, Moses David Berg, în „Ffer’s Handbook!”, p. 4, a învățat chiar că, întrucât Isus a trebuit să sufere totul pentru noi, El a contractat în mod voluntar o boală vener ă de la Maria Magdalena. Isus i-a iubit pe Lazăr, precum și pe Maria și Marta, iar iubirea Sa era una de prietenie, nu de natură sexuală.

Î: În Ioan 11:3, care a fost motivul pentru care s-au adresat lui Isus?

R: Maria și Marta nu I-au spus să vină pentru că Lazăr Te iubește sau pentru că noi Te iubim. Ci au spus să vină pentru că cel pe care Tu îl iubești este bolnav. 1 Ioan 4:19 spune că noi îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit mai întâi, nu invers. Când ne rugăm lui Dumnezeu, să nu-I cerem să ne îndeplinească rugămintea datorită neprihănirii, iubirii sau faptelor noastre. Ci să-I cerem datorită promisiunilor Sale și iubirii Sale pentru noi. Desigur, Dumnezeu poate totuși să spună „nu” la ceea ce nu este cel mai bun pentru noi sau nu este în voia Lui.

Î: În Ioan 11:4, de ce a spus Isus că Lazăr nu era bolnav de moarte, din moment ce Lazăr a murit mai târziu, în Ioan 11:11-14, 17?

R: Isus avea aici, în mod evident, o perspectivă diferită față de cea a ucenicilor. În general, Dumnezeu are o perspectivă diferită, atât asupra morții, cât și asupra a ceea ce este posibil. În acest caz, Isus știa că Lazăr va învia, și a vorbit așa cum a făcut-o pentru a sublinia acest fapt. Vezi „When Critics Ask”, p. 417-418, pentru un răspuns complementar.

Î: În Ioan 11:6, de ce a întârziat Isus înainte de a-l vizita pe prietenul său bolnav, Lazăr?

R: Răspunsul definitiv se găsește în Ioan 11:15. Din cauza întârzierii lui Isus, Lazăr a murit, iar învierea lui Lazăr din morți urma să fie o demonstrație și mai mare a puterii Sale.

Oare Isus, știind toate acestea, a ales în mod deliberat să întârzie din acest motiv? Sau oare Isus nu a ales în mod deliberat acest lucru, ci a amânat plecarea până când Tatăl L-a îndrumat să meargă, iar acesta a fost rezultatul? Scriptura nu spune, și ar putea fi oricare dintre variante.

Î: În Ioan 11:9, cum se face că sunt douăsprezece ore de lumină, având în vedere că ziua este mai scurtă iarna și mai lungă vara?

R: Deși Isus predica aici în primul rând despre slujire, nu despre astronomie, El a fost foarte precis în acest punct. Indiferent de latitudine, există exact 12 ore de lumină naturală pe zi pe parcursul unui an întreg. Uneori, astăzi suntem atât de prinși în programul oră cu oră sau în anotimpul actual, încât nu reușim să vedem cum se echilibrează lucrurile în timp.

Î: Oare Ioan 11:11-14 arată că suntem inconștienți după moarte, având în vedere că Lazăr „a adormit”, așa cum învață Martorii lui Iehova în cartea „Căutarea lui Dumnezeu de către omenire”, p. 128?

R: Nu, acest eufemism obișnuit pentru moarte, folosit și în Vechiul Testament, nu ar trebui interpretat ca și cum Isus și-ar fi contrazis propriile cuvinte d ul despre conștiința după moarte din Marcu 9:43-48; Luca 16:22-23 și Apocalipsa 19:20, precum și cuvintele lui Pavel din 2 Corinteni 5:8 și Filipeni 1:23.

Î: În Ioan 11:16, de ce a spus Toma să mergem, ca să murim împreună cu El?

R: Toma era devotat, dar confuz. În afară de curajul lui Toma, Scriptura nu menționează ce alte motive l-au determinat pe acesta să facă această remarcă ciudată. Iată două ipoteze.

Disperarea: Poate că Toma s-a gândit că autoritățile îl vor găsi probabil pe Isus și vor aresta ucenicii. Astăzi, chiar și în disperare, tot trebuie să-L urmăm pe Isus, chiar până la moarte. Și Pavel a simțit disperare în 2 Corinteni 1:8-10.

Lipsa de credință: Poate că Toma a crezut că, deși Isus putea face minuni, nici măcar El nu putea învia morții. Când Toma a spus: „Să mergem și noi, ca să murim împreună cu El”, era evident că nu se aștepta ca Isus să-l învie pe Lazăr din morți. Astăzi, chiar și atunci când avem îndoieli, ar trebui să fim ca tatăl băiatului cu convulsii, care I-a spus lui Isus: „Cred; ajută-mi necredința!” în Marcu 9:24.

Î: În Ioan 11:23-25, ce spune Isus aici despre înviere?

R: A spune că învierea este doar un eveniment înseamnă a vorbi, într-adevăr, despre sensul ei secundar, dar a neglija motivul principal care stă la baza acestui sens. „Isus este învierea” înseamnă că, așa cum Isus a avut puterea să se învieze pe Sine însuși din morți, tot așa în Isus se află și puterea pentru învierea noastră din moarte.

Î: În Ioan 11:26, de ce a spus Isus că cei care cred în El nu vor muri niciodată?

R: Ei vor avea viața veșnică, mai întâi pe pământ și apoi în Ceruri. Isus nu a spus că nu vor muri niciodată, ci că „va trăi, chiar dacă moare”.

Î: În Ioan 11:33, 38, de ce era tulburat Isus?

R: Patru puncte de luat în considerare în răspuns.

1. Isus era vizibil tulburat, deoarece Ioan 11:36 arată că mulțimea a observat acest lucru.

2. Ioan 11:36 sugerează, de asemenea, că mulțimea a presupus că Isus era tulburat din cauza dragostei Sale pentru Lazăr și a întristării Sale față de moartea „definitivă” a acestuia.

3. Deși Isus îl iubea foarte mult pe Lazăr, Scriptura nu precizează de fapt adevăratul motiv pentru care Isus era vizibil tulburat.

4. Isus ar fi putut fi tulburat nu din cauza stării fizice a lui Lazăr, ci din cauza stării spirituale fragile a surorilor sale și a celorlalți.

Î: În Ioan 11:35, cum am putea avea un Dumnezeu atât de neputincios încât să plângă, precum și să-I fie sete în Ioan 19:28? (Musulmanul Ahmad Deedat a adus în discuție acest aspect.)

R: Să vorbim mai întâi despre plâns, apoi despre sete. Isus a plâns: Deedat aduce într-adevăr în discuție un contrast interesant. Când cineva părăsește islamul sau nu se supune lui Allah, nu se spune niciodată că Allah plânge sau că manifestă vreo îngrijorare în această privință, cu excepția mâniei. Dar Isus a plâns pentru Ierusalim, a plâns pentru Lazăr. Psalmul 116:15 spune: „Prețioasă este în ochii Domnului moartea sfinților Săi”. Deedat nu a menționat nicăieri că acest lucru ar fi valabil pentru Allah.

Isus a simțit sete: Dumnezeu din Ceruri nu ar avea niciodată lipsuri, nu ar suferi de foame sau de sete, așa că cum ar putea Dumnezeu vreodată să empatizeze cu noi sau să înțeleagă situația noastră umană? Dar ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu Atotputernicul, care poate face orice, ar decide să se facă om? Isus nu numai că ne spune să fim credincioși și să perseverăm, ci știe cât de greu este uneori și ne înțelege suferința. Acum, musulmanii ar spune că Allah ar fi conștient de durerea fiecăruia, dar Isus, nu Allah, este Cel care ar înțelege din proprie experiență ce înseamnă suferința noastră, pentru că și El a suferit și a simțit durerea pentru noi.

Î: În Ioan 11:42, de ce spunea Isus în rugăciunile Sale lucruri adresate lui Dumnezeu care erau în folosul oamenilor?

R: În loc să fie nesincer, Isus era foarte deschis și sincer. Isus nu spunea: „Te rog, ascultă-mă mai bine decât o faci de obicei”, sau chiar „Te rog, ascultă-mă”, ci mai degrabă Îi mulțumea Tatălui care deja promisese că-L va asculta. Dacă Isus n-ar fi spus „Știu că mă asculți”, oamenii ar fi putut înțelege greșit și ar fi crezut că El Îi cerea lui Dumnezeu să-L asculte.

Astăzi, există o diferență între a te ruga și a te ruga cu credință. Așa cum a spus cineva odată, dacă simți vreodată că o rugăciune scurtă nu va face prea mult rău, probabil că nici nu va face prea mult bine. Nu este o lipsă de respect să te „bazezi pe promisiunile lui Dumnezeu” și să te rogi cu încrederea că Dumnezeu Își ține promisiunile.

Î: În Ioan 11:43, de ce a spus Isus: „Lazăr, ieși afară”?

R: Dumnezeu a creat totul prin Cuvântul Său. Dacă Isus ar fi spus pur și simplu „ieși afară”, asta ar fi putut cauza o problemă reală, întrucât toți cei care muriseră ar fi înviat în acel moment. Isus nu va spune asta decât mai târziu. Presupun că Isus, fiind cine era, trebuia să fie foarte atent la cuvintele Sale.

Î: În Ioan 11:44, cum a putut Lazăr să iasă, având în vedere că era legat de mâini și de picioare?

R: Așa cum se menționează în cartea „When Critics Ask”, la pagina 418, cadavrele erau înfășurate în pânză de in, nu erau legate strâns ca trupurile egiptenilor. Nimic nu-l împiedica pe Lazăr să meargă.

Î: În Ioan 11:46, de ce au mers unii să le spună fariseilor ce a făcut Isus?

R: Probabil că nu a fost din dragoste față de Isus. Este posibil ca aceștia să fi acționat ca „ochii și urechile” fariseilor.

Î: În Ioan 11:46-51, de ce au acționat fariseii așa cum au făcut-o?

R: Fariseii erau în mod evident în impas, neștiind ce să facă. Scopul lor era să-și mențină poziția, nu să-L urmeze pe Dumnezeu. Voiau să vadă cum sprijinul public pentru Isus dispare, dar nu puteau face acest lucru atâta timp cât Isus făcea aceste minuni.

Î: În Ioan 11:49-52, de ce a rostit Caiafa o profeție adevărată, deși îl respingea pe Isus?

R: Patru puncte de luat în considerare în răspuns.

1. Caiafa era cineva care L-a respins pe Isus și dorea moartea Lui; Caiafa era neplăcut înaintea lui Dumnezeu.

2. Cuvintele rostite de Caiafa erau o profeție adevărată, deși sensul lor (ispășirea lui Hristos pentru lume) nu era cel intenționat de Caiafa.

3. Dumnezeu poate folosi pe oricine dorește pentru a revela profeții și adevărul; chiar și pe oamenii răi care nu-I sunt pe plac.

4. Prin urmare, dacă cineva face o profeție, acest lucru nu dovedește automat că acea persoană este evlavioasă. Alte două pasaje care susțin această concluzie sunt Numeri 22:32-33 (Balaam) și 1 Samuel 19:18-24 (Saul și oamenii săi).

Î: Oare Ioan 11:49-52 susține afirmația romano-catolică privind infailibilitatea papală, așa cum susțin unii erudiți catolici, după cum se menționează în cartea „When Cultists Ask”, la paginile 179-180?

R: Nu, este o interpretare destul de forțată să se considere că o singură afirmație, corectă din întâmplare, a unui lider evreu, susține ideea că toate cele șapte până la aproximativ paisprezece declarații ex cathedra făcute de papi ar fi cumva infailibile. Și Caiafa a spus lucruri greșite; oare asta dovedește că și papii spun lucruri greșite?

Totuși, pentru a fi corecți, trebuie menționat că mulți catolici NU încearcă să interpreteze forțat acest verset pentru a dovedi infailibilitatea papală.

Î: Ioan 12:1-11 vorbește despre pregătirile pentru patimile lui Isus. Ce putem face, în viețile noastre, pentru a ne pregăti să fim mai pasionați de Isus astăzi?

R: Din punct de vedere pozitiv, putem petrece mai mult timp cu Dumnezeu, meditând la Cuvântul Său, rugându-ne Lui și dedicându-I fiecare zi. Putem înțelege importanța împărtășirii Evangheliei cu ceilalți și să o punem în practică.

Din punct de vedere negativ, putem elimina din viețile noastre orice tinde să ne stingă pasiunea față de Dumnezeu. Orice păcate care ne copleșesc sau orice activități care ne consumă mult timp, care ne fac „prea ocupați” cu lucruri mărunte, încât nu mai avem timp pentru lucrurile cele mai importante pe care Dumnezeu vrea să le facem.

Î: În Ioan 12:3, de ce a permis Isus ca parfumul scump să fie folosit asupra Lui?

R: Deoarece Isus este Dumnezeu, El este vrednic de închinare și adorare. Isus a acceptat dragostea și respectul ei față de El și a permis celorlalți să vadă și să învețe din exemplul ei. Acest parfum de nard era scump; era importat din nordul Indiei, conform „Evangelical Commentary on the Bible”, p. 864, și „The Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 316. Iuda a spus că ar putea fi vândut cu trei sute de dinari, iar un muncitor câștiga un dinar pe zi.

„Comentariul evanghelic asupra Bibliei”, p. 865, menționează că nu era neobișnuit ca un gazdă să pună un slujitor să spele picioarele oaspeților la cină, dar gazda nu ar fi făcut-o el însuși.

În mod normal, ungerea ar fi fost un moment de bucurie, dar aici a fost un moment plin de tandrețe și tristețe, conform „Comentariului biblic: Noul Testament”, p. 316.

Î: În Ioan 12:6, de ce i-a permis Isus lui Iuda să fie ucenic, având în vedere că Iuda era un hoț și un viitor trădător?

R: După ce a devenit ucenic, Iuda era un hoț, conform Ioan 12:4-6. Dumnezeu poate folosi orice mijloace alege El pentru a-Și îndeplini planul. Trădarea lui Isus a făcut parte din planul lui Dumnezeu, așa cum arată Psalmul 41:9, Faptele Apostolilor 2:23, Matei 26:24, 54, Marcu 14:21, Luca 22:22 și Ioan 13:18.

Trădarea lui Isus de către Iuda a fost un act rău, dar Dumnezeu a folosit acest lucru rău ca parte a planului Său pentru a realiza binele, în acest caz, moartea lui Isus pe cruce pentru păcatele noastre. Acesta este un exemplu a ceea ce se numește „concurență”.

Î: În Ioan 12:7, în ce fel erau Maria și Iuda opuși unul altuia?

R: Este un contrast destul de mare. Maria a oferit acest dar scump ca semn de închinare, iar Iuda a vrut să ia acest dar scump pentru a-l fura. Maria a dat din iubire jertfitoare; Iuda era pragmatic și „utilitarist”.

Astăzi, unii se implică într-o biserică doar pentru ceea ce pot obține, fie fizic, fie spiritual. Alții se implică, de asemenea, pentru ceea ce pot oferi. Cu toții primim de la biserică o învățătură bună, părtășie, prieteni etc., iar dorința de a obține aceste lucruri este bună. Dar tu ce oferi? Nu trebuie neapărat să fie o funcție în biserică, ci mai degrabă: ce oferi tu lui Dumnezeu? Un pahar plin nu mai poate primi lichid. Dar pe măsură ce revărși ceea ce ai primit pentru alții, Dumnezeu îți poate umple din nou paharul cu lucruri bune și proaspete.

Î: În Ioan 12:9-11, ce a greșit Lazăr (în ochii preoților), de au vrut să-l omoare?

R: Învierea a fost ceva asupra căruia Lazăr nu avea niciun control; chiar și marele preot ar fi recunoscut că Lazăr nu a făcut nimic rău când Isus l-a înviat. Dar marele preot nu era deloc preocupat de corectitudine și dreptate față de Lazăr; era pe defensivă, în modul „adunați-vă forțele”, și ar fi făcut orice era necesar pentru a-și atinge scopul. Ei erau îngrijorați că „toată lumea s-a dus după El”, după cum se menționează în Ioan 12:19 și următoarele versete. Uneori, când oamenii simt că se află într-o situație precară, fac același lucru. De fapt, mulți dintre cei din mulțime aveau să se întoarcă mai târziu împotriva lui Isus, dar preoții cei mai de seamă nu știau asta.

La serviciu am văzut un semn pe biroul unui manager. Scria: „Nu spun că e vina ta; spun că te învinovățesc pe tine.” Semnul era amuzant, dar mesajul din spatele lui nu era; uneori, o persoană supraviețuiește într-o funcție doar prin a devia vina. Dar, pentru a face asta în mod eficient, trebuie să fie fără inimă și să nu-i pese că oameni nevinovați sunt răniți în timp ce ei se protejează pe sine.

Î: În Ioan 12:21-22, dintre numeroasele detalii pe care Ioan nu le-a menționat, de ce ar fi vrut Duhul Sfânt ca Ioan să menționeze tocmai acest mic detaliu?

R: În primul rând, acest detaliu despre greci nu contribuie în niciun fel la dezvoltarea narațiunii sau la explicarea evenimentelor ulterioare din Evanghelie. Totuși, acest mic detaliu scoate în evidență un contrast uriaș. În timp ce marele preot, care cunoștea Legea, se ținea departe de Isus și punea la cale cum să-L omoare, acești greci (fie ne-iudei, fie, mai probabil, iudei vorbitori de greacă și convertiți la iudaism) au făcut efortul de a adresa o cerere specială pentru a-L vedea pe Isus. Conducătorii iudei L-au respins pe Isus, dar grecii L-au acceptat, așa cum spune „Evangelical Commentary on the Bible”, p. 865.

În cele din urmă, mesajul lui Isus în prezența lor a subliniat necesitatea morții Lui. Poate că ei sugeraseră că Isus ar putea scăpa plecând în străinătate împreună cu ei. „Comentariul biblic al credinciosului”, p. 1538, presupune că acesta ar putea fi cazul.

Î: În Ioan 12:23-24, ce părere aveți despre afirmația că pentru El „moartea este necesară pentru recoltă”?

R: Moartea fizică a lui Isus a fost necesară pentru ca să aibă loc o înviere care să biruiască moartea. Dar pentru noi, uneori aspirațiile, speranțele și visurile noastre trebuie să moară înainte de a avea o recoltă roditoare. Uneori ele mor și sunt luate, pentru că Dumnezeu vrea ca noi să ne concentrăm asupra altor lucruri. Uneori s-ar putea să moară, dar apoi Dumnezeu le învie, poate într-o formă diferită și mai măreață. Deși s-ar putea să nu vrem să vedem cum moare ceva la care ținem, ar trebui să ne amintim că Isus ne-a spus în Ioan 15:2 și următoarele că Dumnezeu tăie lucrurile din viața noastră. Nu ar trebui să ne prefacem surprinși. Ar trebui să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru că ne tăie, pregătindu-ne pentru lucruri mai mari. Ar trebui să-L lăudăm pe Domnul pentru tăierea Sa, chiar și atunci când nu avem chef să o facem.

Faci exerciții fizice în mod regulat pentru sănătatea ta? Dacă da, știi că exercițiile fizice îți distrug de fapt mușchii? Imediat după ce termini de făcut exerciții, ești mai puțin puternic decât înainte. Dar este un lucru bun, nu un motiv de jale, pentru că mușchii tăi revin la fel de puternici sau chiar mai puternici. Nu ne plângem din cauza pierderii musculare cauzate de exerciții, și nici nu ar trebui să ne plângem din cauza tăierii lui Dumnezeu.

În cele din urmă, știi că Dumnezeu nu este singurul care ne tunde? Ar trebui să ne tundem singuri! Ar trebui să murim față de natura noastră păcătoasă, așa cum ne învață Coloseni 3:3-10, Romani 6:12-14 și Galateni 6:14.

Î: În Ioan 12:28-29, de ce a vorbit Tatăl, dar oamenii nu au înțeles?

R: Tatăl a vrut ca numai Isus să înțeleagă. Dumnezeu Atotputernicul este, de asemenea, un comunicator atotputernic. El poate face ca mesajul Său să fie clar pentru oricine dorește El să-l audă, și fie neauzit, fie fără sens, ca un cod secret de nedescifrat, pentru cei care nu trebuie să-l înțeleagă. După cum spune Apocalipsa 2:7, 11, 17, 29; 3:6, 13, 22: „Cine are urechi, să audă ce spune Duhul...”

Unii oameni sunt dornici să explice fiecare lucrare a lui Dumnezeu ca fiind simple fenomene naturale, așa cum spune „Believer’s Bible Commentary” la pagina 1538.

Î: În Ioan 12:31 și Ioan 16:11, cine este prințul acestei lumi?

R: Este vorba de Satana, pe care Isus l-a alungat. Alte versete care se referă la Satana ca având influență asupra acestei lumi sunt 1 Ioan 5:19, Efeseni 2:2 și 2 Corinteni 4:4.

Î: În Ioan 12:32, cum sunt toți atrași către Isus?

R: În greacă se spune pur și simplu „toți”. Nu se specifică nici „toți oamenii”, nici „toți cei aleși”, și poate că se aveau în vedere amândouă.

Toți oamenii: După răstignirea și învierea lui Isus, Duhul Sfânt a venit în lume pentru a mărturisi despre Hristos (Ioan 15:26) și pentru a convinge lumea cu privire la păcat, neprihănire și judecată (Ioan 15:8-11). Evanghelia este oferită cu sinceritate și în mod gratuit tuturor, căci toți au responsabilitatea de a o asculta (2 Tesaloniceni 1:8).

Toți cei destinați Raiului (cei aleși): Fiecare care ajunge în Rai, chiar și înainte ca Hristos să fi trăit, ajunge acolo prin Isus (Ioan 14:6). Nu există niciun alt nume (Faptele Apostolilor 14:12) prin care să putem fi mântuiți.

Vezi „1001 de întrebări biblice cu răspunsuri”, pag. 36-37, pentru un răspuns mai detaliat.

Î: În Ioan 12:34, de ce spuneau oamenii că Legea afirma că Mesia va rămâne pentru totdeauna?

R: Patru puncte de luat în considerare în răspuns.

1. Așa cum spune „The Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 318, Daniel 7:13-14 ne învață că Fiul omului va domni pentru totdeauna. Cu toate acestea, cartea lui Daniel nu face parte din Lege (Tora).

2. Ioan 12:34 nu spune că aceasta făcea parte din Lege. Spune doar că mulțimea a afirmat că aceasta făcea parte din Lege. În Ioan 7:49, fariseii au acuzat mulțimea că nu știe nimic despre Lege.

3. Totuși, dacă mulțimea se referea la Vechiul Testament atunci când a folosit cuvântul „Lege”, atunci acest lucru ar fi corect, deși imprecis.

4. Indiferent de corectitudinea celor spuse de mulțime, Ioan se limitează la a consemna ceea ce au spus ei.

Î: În Ioan 12:35 și următoarele, ce înseamnă a umbla în întuneric și cum fac oamenii asta?

R: Deși a fi în păcat înseamnă a fi în întuneric, a umbla (peripateite) în întuneric este, de fapt, ceva mai specific decât atât. Nu poți vedea ce ar trebui să faci, nu te poți ajuta singur, nu poți distinge ce este bun și ce este periculos, sau ce este corect și ce este greșit, și te împiedici oricum. Nu ai vrea să mergi noaptea printr-o pădure deasă, fără lumină. Nu ai vrea să conduci pe un drum de țară cu farurile stinse. La fel, cel puțin dacă te afli în întuneric, ai putea sta nemișcat, fără să mergi, și probabil ai înrăutăți lucrurile. Dar, și mai bine, recunoaște urgența și ajunge acolo unde trebuie să mergi cât încă mai este lumină de zi. Lăudat fie Dumnezeu pentru Lumină!

Î: În Ioan 12:37-40, de ce unii nu au crezut nici măcar după toate aceste minuni?

R: Uneori lucrurile au o cauză directă, dar și o cauză care stă la baza cauzei directe și, în cele din urmă, o cauză ultimă. Acesta este cazul de față.

Cauza directă: Ei nu s-au întors la Hristos pentru că au ales să nu-L urmeze.

Luca 7:30, Evrei 4:2, Ieremia 17:4 și alte versete arată clar acest lucru. Totuși, acesta nu este punctul central al versetelor din Ioan 12:37-40.

Cauza indirectă: Ei nu puteau crede, pentru că Dumnezeu le-a orbit ochii și le-a împietrit inimile. Dacă s-ar fi întors la Hristos, Dumnezeu i-ar fi vindecat, dar Dumnezeu i-a orbit pentru ca, în orbirea lor, să nu ajungă la adevăr. Acesta este ideea principală din Ioan 12:37-40 și Isaia 6:10.

Cauza ultimă (perspectiva supralapsariană): De ce ar alege Dumnezeu să facă acest lucru? O minoritate foarte mică de creștini, numiți calviniști supralapsarieni, susțin că Dumnezeu a dorit să hotărască că acești oameni (numiți „reprobi”) vor merge în Iad chiar înainte ca Dumnezeu să aleagă să ofere o cale (prin Hristos) prin care oricine să poată ajunge în Rai. Cu alte cuvinte, prin voia secretă a lui Dumnezeu – pe care calviniștii supralapsarieni susțin că nimeni nu o poate înțelege –, Dumnezeu a dorit acest lucru. Conform unei teze de doctorat a unui calvinist (Curt Daniel, p. 69), acesta estimează că nu mai mult de 5% dintre calviniști au fost supralapsarieni. Potrivit lui Daniel, printre supralapsari din perioada „ ” se numără Theodore Beza. El afirmă că hipercalviniștii sunt cei care resping oferta gratuită a Evangheliei adresată tuturor. Printre aceștia se numără A.W. Pink (p. 88) și John Gill (p. 86, 126). Loraine Boettner, un calvinist renumit, în cartea sa, *The Reformed Doctrine of Predestination* (Doctrina reformată a predestinării), p. 129, estimează că doar 1% dintre calviniști sunt supralapsari. La p. 127, Boettner are câteva cuvinte dure la adresa acestei forme de calvinism: „Supralapsarianismul ajunge la o extremă la fel de mare pe de o parte, precum universalismul pe de altă parte.”

Cauza ultimă (punctul de vedere al majorității celorlalți calviniști): Dumnezeu a hotărât cine vor fi cei respinși abia după ce L-a ales pe Hristos ca cale de mântuire. Dincolo de aceasta, ei par să evite să răspundă la această întrebare, spunând doar că aceasta face parte din voia secretă și nedezvăluită a lui Dumnezeu.

Cauza ultimă (o viziune dominantă): Preștiința a precedat alegerea lui Dumnezeu în cele două pasaje în care sunt menționate împreună în Biblie. Deși cele două ar putea merge mână în mână, nimic nu-L împiedică pe Dumnezeu să aleagă cine va merge în Rai și cine va merge în Iad pe baza preștiinței Sale cu privire la ceea ce vor fi aceștia, ce alegeri vor face și cum va alege Dumnezeu să lucreze în viața lor.

Î: În Ioan 12:38-41, de ce părea Dumnezeu că nu dorește ca mulți să creadă în Isus?

R: În majoritatea epocilor și culturilor, credința în Hristos a reprezentat o luptă „anevoioasă”.

Ioan 12:40 spune că Dumnezeu nu a vrut ca unii să se întoarcă și să fie vindecați.

Ioan 12:41 oferă un exemplu: deși mulți farisei credeau în Isus, ei iubeau lauda oamenilor mai mult decât lauda lui Dumnezeu.

Ioan 12:47-48 spune că Dumnezeu îi aprobă pe cei care ascultă cuvintele lui Hristos (și chiar cred în ele) dacă nu păzesc cuvintele lui Hristos.

Aparent, Dumnezeu nu acordă o mare importanță credinței celor care preferă aprobarea oamenilor mai mult decât aprobarea lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, Ioan 12:40 și 12:46 arată, de asemenea, că Dumnezeu se va asigura că absolut nimeni care crede cu adevărat în Hristos nu va rămâne în întuneric. Acest lucru nu se referă doar la întunericul veșnic, ci și la întunericul din această viață, așa cum arată 1 Ioan 3:6,9 și 1 Ioan 4:20.

Î: În Ioan 12:42-43, având în vedere că mulți dintre conducători credeau în Isus, de ce nu L-au urmat?

R: Există o diferență între a crede doar la nivel intelectual că El putea să facă minuni și a-ți încredința viața urmându-L.

Î: În Ioan 13:1-17, spălarea picioarelor ar trebui să fie o ceremonie pe care să o practicăm astăzi?

R: Este un lucru bun să ne spălăm picioarele unii altora. Poate fi o modalitate de a demonstra cu smerenie că îi prețuim pe ceilalți mai mult decât pe noi înșine. Cu toate acestea, nimic din Scriptură nu spune că ar trebui să fie o ceremonie sau o instituție, așa cum o practică menoniții „ ”. Tertulian (198-220 d.Hr.) în „De Corona”, capitolul 8, pagina 98, menționează momentul în care Hristos le-a spălat picioarele ucenicilor Săi, dar nu menționează nicio ceremonie standard.

Î: În Ioan 13:3, cum s-a pregătit Isus să se întoarcă la Dumnezeu, având în vedere că Isus era Dumnezeu?

R: Cuvântul „Dumnezeu”, referindu-se la Dumnezeul Adevărat, are cel puțin patru semnificații: Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt și Dumnezeu în Trinitate. Rolul Tatălui de a fi Dumnezeul lui Isus este, de fapt, un concept destul de comun în Scriptură. Zece exemple sunt

Ioan 20:17 „Eu [Isus] Mă înalț la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.”

Evrei 1:9 „…de aceea, Dumnezeu, Dumnezeul Tău,…”

Probabil 1 Petru 1:3 „Binecuvântat să fie Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos!…”

Probabil Efeseni 1:3 „Binecuvântat să fie Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos,…”

Efeseni 1:17 „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos”

Romani 15:6 „…ca să slăviți pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.”

Matei 27:46, Marcu 15:34 „…Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”

Probabil 2 Corinteni 1:3 „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”

Apocalipsa 1:6 „…ne-a făcut să fim un împărăție, preoți pentru Dumnezeul și Tatăl Său…”

Probabil 1 Corinteni 11:3 „iar capul lui Hristos este Dumnezeu” (Cu toate acestea, Ambrozie credea că Dumnezeu aici se referă la Sfânta Treime, nu la Tatăl).

(citatele sunt din BSB)

Unii consideră că Tatăl are în continuare rolul de Dumnezeu al lui Hristos chiar și după înălțarea lui Hristos. Alții, precum cartea „The Complete Book of Bible Answers”, pag. 110-111, consideră că Tatăl a fost Dumnezeul lui Isus doar cât timp Isus a fost pe pământ. Totuși, Efeseni 1:7 pare să contrazică acest lucru.

Î: În Ioan 13:4-17, de ce anume le-a spălat Isus picioarele ucenicilor Săi?

R: Este interesant faptul că Isus a îndeplinit acest gest înainte de a-i explica semnificația în Ioan 13:12-17.

Isus a spus că a făcut acest lucru ca exemplu pentru noi. Deși majoritatea creștinilor nu văd necesitatea de a ne spăla literalmente picioarele unii altora, cu toții ar trebui să fim de acord că trebuie să ne slujim unii pe alții cu sinceritatea, smerenia și sacrificiul pe care Isus ni le-a arătat prin exemplul Său.

Î: În Ioan 13:19, Isus Se numea pe Sine pe aici cu numele divin?

R: Da. În greacă, expresia este „ego eimi”, iar Aland și Green nu indică nicio variație manuscrisă în acest loc.

Î: În Ioan 13:21, de ce era Isus tulburat, având în vedere că știa deja că Iuda Îl va trăda?

R: Isus știa la nivel intelectual ce urma să se întâmple și cum se va sfârși totul. Cu toate acestea, pe măsură ce se apropia momentul, El era tulburat emoțional de ceea ce știa că se va întâmpla și de ceea ce va trebui să îndure.

Î: În Ioan 13:34 și 1 Ioan 2:7-8, în ce sens este iubirea reciprocă o poruncă nouă?

R: Nu trebuie doar să ne placem unii pe alții. Isus ne poruncește să ne iubim unii pe alții așa cum El ne-a iubit. Prin răstignirea Sa iminentă, Isus le arăta în cele din urmă cât de mult îi iubea. În 1 Ioan 2:7-8, Ioan recunoaște că iubirea reciprocă este o poruncă veche, dar Ioan dorește, de asemenea, să recunoaștem că iubirea reciprocă, așa cum ne-a iubit Hristos, este o poruncă nouă. Ioan subliniază, de asemenea, în 2 Ioan 5 faptul că iubirea este o poruncă veche și nouă.

Î: În Ioan 13:35, cum va ști lumea că suntem ucenicii lui Hristos prin faptul că ne iubim unii pe alții?

R: Dacă cineva caută un motiv pentru a NU iubi pe altcineva, de obicei nu trebuie să caute prea departe. Ca scuză, poate spune că nu are prea multe în comun cu acea persoană, sau că are un context cultural diferit, o rasă, vârstă, gen, religie diferite, opinii politice diferite, sau o teologie sau o confesiune diferită. A greșit din cauza unei erori de judecată sau a unei alte decizii proaste. Nu este o persoană perfectă și a păcătuit. Te-a dezamăgit la un moment dat. Te-a supărat la un moment dat. Desigur, toate aceste raționalizări pe care le poți invoca pentru a nu iubi pe altcineva ar putea fi folosite de alții ca motive pentru a nu te iubi pe tine.

Dar, lăsând în urmă toate aceste „gunoiuri”, Isus, care, deși era perfect, ne-a iubit oricum, suficient încât să-Și verse sângele pentru păcatele noastre, ne poruncește să-i iubim pe ceilalți. El nu ne cere doar să-i iubim pe ceilalți, ci ne poruncește. Din cauza amărăciunii, a unui spirit care nu iartă sau pur și simplu a neîncrederii, acest lucru ar putea fi dificil pentru unii oameni. Dar, ca creștini, lumea va vedea contrastul atunci când, ca credincioși, ne iubim unii pe alții. Nu trebuie să fim selectivi în această privință și să-i iubim doar pe ceilalți credincioși pe care ni se pare cel mai ușor să-i iubim. Trebuie să fim desăvârșiți în ascultarea noastră și să-i iubim chiar și pe ceilalți credincioși pe care ni se pare mai greu să-i iubim. Poate că ni se pare mai greu să-i iubim din cauza propriilor noastre prejudecăți, sau poate că ni se pare mai greu să-i iubim pentru că ei înșiși se fac mai greu de iubit. Oricum ar fi, trebuie să ne arătăm iubirea față de oameni, în special față de toți credincioșii. Lumea va privi înapoi și va spune: „Uau, cum au putut să fie așa?” Iar unii dintre ei ar putea chiar să spună: „Cum pot să fiu și eu așa!”

Î: În Ioan 13:40, Dumnezeu i-a orbit pe necredincioși sau a făcut-o zeul acestui veac (Satana), așa cum spune 2 Corinteni 4:4?

R: Deși atât Dumnezeu, cât și Satana ar putea face lucruri identice sau similare separat, probabil că acesta nu este sensul corect în acest context. Dumnezeu îl folosește adesea pe Satana ca instrument al Său. Când o persoană refuză să urmeze adevărul pe care îl cunoaște, Dumnezeu poate „împietri judiciar” acea persoană, întrucât aceasta a pierdut ocaziile de a vedea mai mult adevăr. Dumnezeu îl poate folosi pe Satana ca instrument al Său pentru a face acest lucru.

Î: În Ioan 14:1, de ce ți se tulbură uneori inima și ce poți face în această privință?

R: Cuvântul pentru „voi” din Ioan 14:1 este la plural, așa că Isus se adresa tuturor celor prezenți, iar aceștia ar putea fi tulburați din motive diferite. Putem fi tulburați pentru că ni s-a spus că nu suntem de încredere să fim credincioși, precum Petru (Ioan 13:38), pentru că simțim cu adevărat că nu știm ce se întâmplă, precum Toma (Ioan 14:5), nu-L vedem pe Dumnezeu [Tatăl] în ceea ce facem, la fel ca Filip (Ioan 14:8), sau că căile lui Dumnezeu nu par a fi cele mai bune pentru a răspândi mesajul Său, la fel ca Iuda (nu Iscarioteanul) (Ioan 14:22).

În această perioadă de încercare, când circumstanțele ar putea tinde să ne îndepărteze de Dumnezeu, putem alege, dimpotrivă, să ne apropiem oricum de Dumnezeu, chiar dacă avem defecte, confuzie sau lipsă de viziune. Așa cum a spus tatăl copilului posedat de demoni în Marcu 9:24: „Cred; ajută-mi necredința!”

Î: În Ioan 14:2, cum se face că există multe locuințe în Cer?

R: Probabil că există multe tipuri de locuințe în Cer, precum și multe locuințe în Cer.

1. În Cer există niveluri diferite de răsplăți; ne-am putea gândi la acestea ca la tipuri diferite de locuințe. Vasile (357-379 d.Hr.) a susținut această viziune, spunând că există „diferențe de demnități”. Despre Duhul 16.40, p. 25

2. În plus, există un loc în Cer pentru fiecare persoană care va fi mântuită, fără aglomerație. Deși oferta mântuirii este făcută tuturor oamenilor fără excepție, nu vor exista locuințe goale în Cer.

Î: În Ioan 14:6, este doar Isus, și nu cuvintele Sale, cel care este calea, adevărul și viața, așa cum a învățat reverendul Moon?

R: Nu. Mai întâi, iată ce a spus așa-zisul Mesia, Rev. Moon, și apoi ce spune Biblia în contradicție cu aceasta.

„Principiul Divin” al Rev. Moon, p. 131: „Isus nu a spus că cuvântul Său era adevărul, ci că El însuși era adevărul, calea și viața (Ioan 14:6). Acest lucru se datorează faptului că cuvintele Sale erau doar un mijloc de a Se exprima pe Sine ca fiind adevărul... Putem înțelege că Noul Testament a fost dat ca manual pentru învățătura „ ” a adevărului către oamenii de acum 2.000 de ani... În consecință, astăzi adevărul trebuie să se manifeste la un standard mai înalt și cu o metodă științifică de exprimare, pentru a permite oamenilor moderni inteligenți să-l înțeleagă.”

Contradicție: Isus a spus: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece niciodată.” Luca 21:22

„Isus a răspuns: «Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu. ... Cine nu Mă iubește, nu păzește cuvintele Mele.»” Ioan 14:23-24

Nu poți pretinde că îl urmezi și îl asculți pe Isus și, totuși, să îi respingi cuvintele.

Î: În Ioan 14:6, în ce sens este Isus calea, adevărul și viața?

R: Alegerea cuvintelor de către Isus este fascinantă aici.

O cale este drumul pe care trebuie să-l urmăm pentru a ajunge la o destinație. Nu este un „punct”, ci mai degrabă o serie de puncte. Noi ar trebui să ne aflăm pe unul dintre punctele acestei serii, înaintând în direcția corectă.

Adevărul include fapte corecte și logică, dar înseamnă și mult mai mult decât atât. Adevărul este ceea ce trăiește înlăuntrul nostru, ceea ce trebuie să ne caracterizeze viața, ceea ce trebuie să iubim și ceea ce trebuie să practicăm. O viață clădită pe o minciună nu este deloc adevăr. Concepțiile occidentale despre „corectitudine” și „realitate” sunt amândouă combinate în conceptul biblic de adevăr.

Viața este atât experiența noastră de a trăi, realitatea vieții noastre, cât și ceea ce ne susține existența. În alte pasaje, Biblia folosește metafore precum „apa vieții”, iar viața unei creaturi se află în sângele ei.

Î: În Ioan 14:6, poate cineva să ajungă în Rai fără Isus?

R: Nu. Mulți din Vechiul Testament au ajuns în Paradis fără să fi auzit numele lui Isus. Astăzi, nimic nu-L împiedică pe Dumnezeu să-i lase pe copiii care mor, și care nu au avut niciodată Duhul Sfânt în ei, să ajungă în Rai.

Cu toate acestea, nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin Isus, conform cuvintelor lui Isus din Ioan 14:6. Evident, ne-am gândi că Isus ar fi în măsură să știe acest lucru.

De asemenea, Faptele Apostolilor 4:12 spune că nu există sub cer niciun alt nume dat oamenilor prin care să putem fi mântuiți. Filipeni 2:10-11 spune că, la sfârșit, orice genunchi se va pleca și orice limbă va mărturisi că Isus este Domnul, spre slava lui Dumnezeu Tatăl.

Î: În Ioan 14:6, poate ajunge în Rai cineva care nu a auzit niciodată numele lui Isus?

R: Bebelușii care mor, persoanele cu retard sever și credincioșii din Vechiul Testament nu au auzit niciodată de Isus. Cu toate acestea, nimic nu-L împiedică pe Dumnezeu să-i trimită în Rai prin Isus.

Î: Oare Ioan 14:6-11 dovedește că Isus este Dumnezeu Tatăl, așa cum susțin penticostalii unitarieni, precum David K. Barnard (The Oneness of God: Series in Pentecostal Theology, vol. 1, p. 68)?

R: Nu. Afirmația „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Isus” ar fi lipsită de sens dacă ar spune „Nimeni nu vine la Tatăl decât dacă vine la Tatăl” sau „prin Tatăl”. Isus a spus că El și Tatăl sunt Una, dar această afirmație nu specifică modul în care sunt una; pentru a afla acest lucru, trebuie să cercetați restul Scripturii. Ei sunt inseparabili, una în natură, glorie și cinste. Cu toate acestea, botezul lui Isus, faptul că Isus a învățat ascultarea, după cum se menționează în Epistola către Evrei, etc., arată că ei sunt distincți și diferă în ceea ce privește rolul și rangul.

Î: Ioan 14:8-9 susține panteismul, având în vedere că Isus a spus că El este în Tatăl și Tatăl este în El, așa cum susțin unii adepți ai religiilor New Age?

R: Nu, deoarece Trinitatea nu este panteism. Faptul că Tatăl este în Isus nu înseamnă că Tatăl este în orice, chiar și într-o grămadă de gunoi. În al doilea rând, Dumnezeu Tatăl este o ființă, cu minte, voință și emoții, nu universul impersonal. Vezi „When Cultists Ask”, pag. 181-182, pentru un răspuns mai detaliat.

Î: În Ioan 14:9, faptul că Isus a spus că oricine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl arată oare că și Tatăl are un trup fizic?

R: Nu. Dimpotrivă, acest verset este mai potrivit pentru a arăta că Tatăl nu are un trup fizic. Deoarece oricine L-a văzut pe Isus L-a văzut pe Tatăl (care locuiește în Isus), acest verset sugerează (deși nu dovedește) că Tatăl nu ar avea un trup fizic.

Î: În Ioan 14:10-11, cum locuia Tatăl în Isus?

R: Poate într-un mod oarecum similar cu cel în care Isus locuiește în noi. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt totuși distincte, dar nimic din Scriptură nu spune că există o separare între ele. Așa cum subliniază Patrick al Irlandei (c. 389-461 d.Hr.), dacă lobii unui trifoi cu trei frunze pot fi distincte, dar nu separate, atunci Trinitatea poate avea trei persoane distincte, dar nu separate.

Î: În Ioan 14:12, cum pot creștinii să facă lucrări mai mari decât cele făcute de Isus?

R: Faptele mai mari pe care trebuie să le săvârșim nu trebuie înțelese ca o „etalare” a noastră, ci mai degrabă ca fapte mai mari și mai numeroase pentru Împărăție. Creștinii au săvârșit fapte mai mari decât cele pe care le făcuse Isus până atunci, în cel puțin patru moduri complementare.

Semnificație: În timp ce Isus a hrănit 4.000 și 5.000 de oameni, Faptele Apostolilor 2:41 consemnează că, prin predicarea apostolilor, au fost mântuiți peste 3.000 de oameni. Cu siguranță, mântuirea oamenilor este mai importantă decât simpla hrănire a lor pentru o zi. Desigur, de atunci creștinii au hrănit mult mai mulți de 5.000 de oameni.

Cifre: „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 9, p. 145, menționează că în Faptele Apostolilor 2:41 sunt menționați mai mulți oameni mântuiți decât în întreaga slujire a lui Isus pe pământ.

Metoda: Duhul Sfânt nu a fost revărsat asupra tuturor popoarelor decât la Rusalii. Promisiunea că vor face lucruri mai mari este cuprinsă în promisiunea lui Isus privind venirea Mângâietorului la ei, din Ioan 14:15-18, 25

Zona: Deși Isus nu a părăsit niciodată o zonă geografică destul de restrânsă cât timp a fost pe pământ, El și-a trimis urmașii nu numai în Iudeea și Samaria, ci până la marginile pământului, conform Faptele Apostolilor 1:8.

Î: În Ioan 14:13-14, de ce această afirmație privind rugăciunea în numele lui Isus [se presupune] nu este condiționată?

R: Este calificată în două moduri.

Explicit: Isus a folosit cuvântul „voi” aici, iar Isus se adresa direct ucenicilor, nu tuturor celor care pretindeau că Îl urmează pe Dumnezeu.

Implicit: Ne rugăm Tatălui nostru Ceresc, iar Tatăl nostru Ceresc știe ce este mai bine pentru noi chiar mai mult decât tații noștri pământești.

Î: În Ioan 14:16, ce înseamnă termenul „Mângâietor”?

R: Printre altele, cuvântul grecesc „Mângâietor” înseamnă aici un avocat al apărării, conform New Geneva Study Bible, p. 1692, și New International Bible Commentary, p. 1255. De asemenea, limba greacă poate face distincția între „altul de același fel” și „altul de un fel diferit”. Cuvântul grecesc de aici, allon, înseamnă „altul de același fel ca Isus”, conform „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 9, p. 9, p. 146. Se mai menționează că, în greacă, parakletos însemna o persoană care ajuta alături de cineva în calitate de sfetnic, avocat, mijlocitor sau mediator.

Conform „Believer’s Bible Commentary”, p. 1547, cuvântul pentru „a ruga” de aici nu înseamnă o persoană inferioară care cere o favoare unei persoane superioare. Este un cuvânt care se referă la cineva care adresează o cerere unui egal.

Î: În Ioan 14:16, de ce anume nu poate lumea să-L primească pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului?

R: Isus a menționat o serie de motive legate de acest lucru.

Lumea este ignorantă, așa cum a spus Isus în Ioan 16:3. Dar, așa cum arată Romani 1:18-19, ignoranța nu este întotdeauna o ignoranță nevinovată, atunci când oamenii suprimă adevărul.

Unii din lume îl „urăsc” literalmente pe Isus, așa cum a spus Isus că se va întâmpla în Ioan 15:18, 24.

Unii sunt mincinoși, așa cum a spus Isus în Ioan 8:55. Unii pot minți pe alții, dar se pot minți și pe ei înșiși.

Unii au „alte preocupări”, deoarece se închină altor idoli, fie că sunt alte religii, bani, alcool etc. „Cei care se agață de idoli fără valoare renunță la devotamentul Său plin de iubire” Iona 2:8 (BSB)

Unii oameni nu sunt oile lui Dumnezeu, așa cum a spus Isus în Ioan 10:26.

Nu este loc pentru Cuvântul Meu, așa cum a spus Isus în Ioan 8:37

În legătură cu cele de mai sus, dacă cineva nu crede că Isus este Cel care pretinde că este, va muri în păcatele sale, așa cum a spus Isus în Ioan 8:24.

Lumea este ostilă față de judecata asupra materialismului și păcatului ei. Ei nu-L vor pe Duhul Sfânt, care îi va convinge de păcat și de lipsa de neprihănire, așa cum a spus Isus în Ioan 12:8-10.

În cele din urmă, nimeni nu poate veni la Isus dacă nu-l atrage Tatăl, așa cum a spus Isus în Ioan 6:44.

Î: În Ioan 14:16-17, a pretins oare un creștin din Asia Mică, trăind în jurul anului 160 d.Hr. și numit Montanus, că este întruparea Mângâietorului, așa cum susține scepticul „Ghid al lui Asimov pentru Biblie”, la p. 988?

R: Asimov ar fi trebuit să se limiteze la scrierea de ficțiune științifică, întrucât aici a greșit faptele. Montanus a pretins într-adevăr că era un profet, prin care vorbea Mângâietorul (parakletos), dar nimeni (cu excepția lui Asimov) nu a spus că Montanus era întruparea a ceva sau a cuiva. Tertulian a fost cel mai proeminent membru al „denominației” montaniste, iar scrierile sale ample au fost considerate ortodoxe și utilizate pe scară largă de creștinii ortodocși care i-au urmat. De fapt, Ciprian al Cartaginei (c. 246-258 d.Hr.) obișnuia să spună: „Aduceți-mi pe stăpânul meu”, când dorea ca cineva să-i aducă cărțile lui Tertulian pentru a le studia.

Î: În Ioan 14:16, este oare „Mângâietorul” de aici „Știința Divină”, așa cum a susținut Mary Baker Eddy, fondatoarea Științei Creștine, în cartea *Știință și Sănătate cu Cheia Scripturilor*, la paginile 55 și 271?

R: Nu, Mângâietorul este Duhul Sfânt în versetul 26 și este numit „El”, nu „acesta”, cum ar fi Știința Divină.

Î: În Ioan 14:16-26; 15:26; 16:5-15, a fost oare profețit în Noul Testament că Mahomed este Paracletul sau Duhul Sfânt, așa cum susțin unii musulmani?

R: Nu. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci musulmanii ar crede aceste cinci lucruri (ceea ce, în general, nu fac).

1. Mahomed L-a slăvit pe Isus. (Ioan 16:14)

2. Allah l-a trimis pe Mahomed în numele lui Isus. (Ioan 14:26)

3. Mohamed a fost trimis și de Isus. (Ioan 16:7)

4. Mahomed a preluat înțelepciunea lui Isus și ne-a făcut-o cunoscută. (Ioan 16:15)

5. Mahomed era „în” apostoli. (Ioan 16:17)

Prin urmare, niciun musulman avizat nu ar crede că aceste versete se referă la Mohammed. Aceste versete trebuie să se refere la altcineva, care a fost trimis de Dumnezeu.

Pe de altă parte, poate că musulmanii ar trebui să-L slăvească pe Isus, dacă consideră că Mahomed a făcut-o, pe baza acestor versete. Cu toate acestea, un imam mi-a spus că musulmanii ar trebui să-L laude și să-L slăvească pe Isus, dar fără a-L venera.

Apropo, cuvântul „parakletos/on” apare în Ioan 14:6 în p75 (Bodmer 14/15), datat la sfârșitul secolului al II-lea sau, posibil, al III-lea, în p66, datat la mijlocul secolului al II-lea, și în Sinaiticus.

De asemenea, Tertulian a învățat că Paracletul, Mângâietorul, lucra în inimile oamenilor din vremea sa (193 d.Hr.) în lucrarea „Despre monogamie”, capitolul 3, p. 61

În lucrarea lui Hegemonius (sec. al IV-lea), Archelaus cel creștin a discutat, de asemenea, modul în care Paracletul din Ioan 14-16 este Dumnezeu Duhul Sfânt, în lucrarea „Disputa cu Manes”, cap. 34-35, pp. 208-209

Î: Oare Ioan 14:18 arată că Hristos este Dumnezeu Tatăl, așa cum susțin penticostalii unitarieni?

R: Penticostalii unitarieni confundă faptele lui Isus cu identitatea Lui. Faptul că Isus nu ne va lăsa orfani nu înseamnă că El este aceeași ființă cu Tatăl. Când Isus a fost botezat, El nu înșela pe oameni, nu îi inducea în eroare și nici nu făcea un număr de ventrilocie atunci când Tatăl a vorbit din cer. Tatăl nu a spus: „Acesta sunt Eu Însumi, în care Îmi găsesc plăcerea.” Dimpotrivă, Tatăl a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea!”

Î: În Ioan 14:22-24, cum se revelează Isus creștinilor și nu lumii?

R: Este adevărat că oricine poate ști ceva despre Isus. Totuși, numai creștinii Îl cunosc personal pe Isus, pentru că Isus locuiește în inimile noastre.

Î: În Ioan 14:27, în ce fel se deosebește pacea lui Isus, Prințul Păcii, de pacea lumii?

R: Pacea lumii este exterioară și temporară, deoarece depinde de circumstanțele exterioare. Pacea lui Isus este atât interioară, cât și exterioară, și este de durată, deoarece este independentă de circumstanțele exterioare.

Într-un anumit sens, la fel cum cineva care este pe punctul de a muri își lasă testamentul pentru a-și asigura copiii și a le oferi binecuvântarea, Isus le oferă copiilor Săi binecuvântarea și promisiunea că va avea grijă de ei.

Î: În Ioan 14:27-28, în ce sens este Tatăl mai mare decât Isus?

R: Pe pământ, Isus S-a golit de Sine, și, desigur, Tatăl era mai mare decât Isus atunci. În cer, Isus are un rol subordonat față de Tatăl. Dumnezeul lui Isus este Tatăl. Vezi 1 Corinteni 11:3; 15:25-28; Matei 12:18; Efeseni 1:3, 17; Ioan 1:33; 14:16, 26, 28; Romani 8:26-27.

Tatăl nu este mai mare decât Isus în două privințe:

Natura (Filipeni 2:6). (Pentru mai multe informații, vezi lucrarea lui Hilary „Despre Trinitate” 9:2 și 7:27.)

Cinste. Vezi Ioan 5:18; 5:23; Coloseni 2:9-10; (Isaia 44:6; Apocalipsa 1:8 vs. Apocalipsa 1:17-18; 22:13)

Așa cum arată Ioan 5:18, un tată este egal în natură cu fiul pe care îl zămislește. Altfel, tatăl tău ar trebui să fie mai mare decât tine, bunicul tău mai mare decât el, iar strămoșul tău de-al sută-lea ar fi trebuit să fie un superom. Oamenii creează lucruri, dar „zămislesc” doar oameni. Dumnezeu a creat lucrurile, dar „zămislește” doar pe Dumnezeu, pe Fiul Său unul născut. Amândoi primesc cinste și laudă în Apocalipsa 5:9, 12-14.

Cartea *Now That’s a Good Question*, pp. 43-44, face distincția între falsitatea „inferiorității” Fiului și conceptul adevărat al „subordonării” Fiului. R.C. Sproul adaugă: „Acesta este unul dintre motivele pentru care Biserica a mărturisit întotdeauna o doctrină numită subordonarea lui Hristos.”

Î: În Ioan 15:1, în ce fel s-ar deosebi o „viță adevărată” de o simplă viță?

R: Cuvântul grecesc pentru „adevărat” nu se referă atât la „adevărat” versus „fals”, cât la „adevărat” sau „original” versus „imitație” sau „copie”.

Î: În Ioan 15:1, ce altă metaforă legată de viță a existat înainte de aceasta?

R: Isus ar fi putut rosti aceste cuvinte fie în camera de sus, fie în timp ce se îndrepta de acolo spre Muntele Măslinilor, fie chiar pe Muntele Măslinilor, la vest de Ierusalim. Dacă treceau pe lângă templu, în fața acestuia se afla o viță mare de aur cu ramuri, simbolizând poporul lui Israel. Psalmul 80:8-16, Ezechiel 17:1-6, Ieremia 12:10-11 și Isaia 5:1-7 compară poporul lui Dumnezeu cu o viță de vie. Dumnezeu a spus: „Căci via Domnului oștirilor este casa lui Israel, iar oamenii lui Iuda sunt planta plăcerii Lui. El a căutat dreptate, dar a văzut vărsare de sânge; a căutat neprihănire, dar a auzit un strigăt de suferință.” (Isaia 5:7)

Î: În Ioan 15:1, care este diferența între a-L vedea pe Isus ca fiind vița care ține împreună lăstarii și a-i vedea pe oameni ca fiind cei care țin împreună lăstarii?

R: Israel era vița în Ieremia 2:21. Dar Isus folosește aici o metaforă diferită: El, nu Israel, este vița în Ioan 15:1. Dacă organizația bisericii tale pune mai mult accent pe oamenii care o țin unită decât pe Isus, care o ține unită, ar trebui să te întrebi dacă te afli în organizația potrivită.

Ce părere ai despre acest citat? „Dumnezeu se află în glasul blând și liniștit. În toate aceste declarații sub jurământ, în toate aceste acuzații, totul provine de la diavol – totul este corupție. Haideți! Voi, procurorii! Voi, cei care jurați fals! Tot iadul, clocotiți! Voi, munții în flăcări, revărsați-vă lava! Căci eu voi ieși învingător în cele din urmă. Am mai multe motive de laudă decât a avut vreodată orice om. Sunt singurul om care a reușit vreodată să mențină o biserică întreagă unită încă din zilele lui Adam. O mare majoritate a tuturor mi-a fost alături. Nici Pavel, nici Ioan, nici Petru, nici Isus nu au reușit vreodată acest lucru. Mă laud că niciun om nu a făcut vreodată o astfel de lucrare ca a mea. Ucenicii lui Isus au fugit de El; dar Sfinții din Zilele din Urmă nu au fugit încă de mine. Știți cum trăiesc și cum vorbesc zi de zi. Mă aflu în sânul unui popor virtuos și bun. Cât de mult îmi place să aud urletul lupilor! Când vor reuși să scape de mine, va pleca și diavolul. În ultimii trei ani am ținut o evidență a tuturor faptelor și procedurilor mele, pentru că am avut în serviciu permanent mai mulți grefieri buni, credincioși și eficienți: m-au însoțit pretutindeni și mi-au păstrat cu grijă istoria, consemnând ce am făcut, unde am fost și ce am spus; prin urmare, dușmanii mei nu mă pot acuza de nicio zi, oră sau loc, fără ca eu să am mărturii scrise care să-mi dovedească faptele; iar dușmanii mei nu pot dovedi nimic împotriva mea.” Joseph Smith, fondatorul mormonismului. Istoria Bisericii, vol. 6, p. 408-409

Sau ce ziceți de acest citat, care este mai moderat? În Dictatus Papae (probabil 1075 d.Hr.), Papa Grigorie al VII-lea a spus: „Biserica Romană a fost întemeiată numai de Dumnezeu; numai papa roman poate fi numit, pe bună dreptate, universal; numai el poate folosi însemnele imperiale; numai picioarele lui vor fi sărutate de toți prinții; numai el poate detroniza împărații; el însuși nu poate fi judecat de nimeni; Biserica Romană nu a greșit niciodată și nu va greși în toată veșnicia.” Istoria tematică a creștinismului de Austin, p. 165.

Î: În Ioan 15:3, cum a putut Isus să spună că toți erau curați, din moment ce Iuda L-a trădat pe Isus?

R: Rețineți că, la acel moment, Iuda plecase deja și nu era prezent când Isus vorbea.

Î: În Ioan 15:4, ce înseamnă cuvântul „a rămâne/a sta”?

R: Cuvântul „a rămâne” (meno în greacă) are o semnificație deosebită în toate scrierile lui Ioan. Apare de 11 ori în Ioan 15, de 40 de ori în Evanghelia după Ioan și de 27 de ori în epistolele lui Ioan.

La fel ca o ramură a unei vițe, înseamnă un singur lucru: a trăi atașat de viță. O ramură poate fi complet desprinsă prin tăiere. Sau viața unei ramuri ar putea să nu fie conect ă la viță, iar ramura să moară. Este interesant modul în care copacii își pierd frunzele toamna. Copacul produce plută, care oprește fluxul de apă și substanțe nutritive către frunză sau ramură. Fără substanțe nutritive, acestea mor, își pierd prinderea și cad. Uneori, copacii își pierd ramurile și vara. Când ramura nu primește lumina soarelui, nu produce zaharuri sau fructe, iar copacul o taie.

Î: În Ioan 15:4, cum rămân creștinii în Isus?

R: În mai multe feluri.

Avem încredere în El că ne călăuzește pas cu pas.

Ascultându-L pe Isus, nu doar din datorie, ci printr-o ascultare promptă, deplină și plină de bucurie, pentru că știm că calea lui Dumnezeu este cea mai bună.

Rugăciunea ar trebui să fie o caracteristică cheie care să ne distingă în viața noastră.

Dorința de a fi cu Isus și rugăciunea pentru întoarcerea Lui.

Î: În Ioan 15:6, faptul că o ramură este aruncată înseamnă că un credincios adevărat își poate pierde mântuirea?

R: Acest verset spune că cel care nu rămâne în Isus poate fi aruncat și ars. Dincolo de aceasta, există două moduri de a interpreta acest verset.

1. Toți ar trebui să fie de acord că, întrucât Dumnezeu știe totul și știa cine va ajunge în Rai (cei aleși) înainte ca cineva să se nască, unii vor ajunge în Iad chiar dacă au făcut parte din biserică și păreau a fi creștini. Cu toate acestea, niciunul dintre cei aleși nu se va pierde, iar toți cei respinși se vor pierde, deoarece Dumnezeul Atotștiutor știa dinainte.

2. Creștinii autentici nu sunt de acord cu privire la faptul dacă o persoană poate fi cu adevărat născută din nou și, ulterior, fie să-și piardă mântuirea, fie să aleagă să se îndepărteze de mântuirea sa și să ajungă în Iad. Vezi discuția despre Evrei 6:4-14 și Efeseni 1:14 pentru mai multe detalii cu privire la această problemă.

Î: În Ioan 15:8, cum aduc credincioșii roade în Hristos?

R: Rețineți că punctul important aici nu este să învățăm lucruri, să-i învățăm pe alții sau să desfășurăm o slujire; ci este să aducem roadă. Credincioșii aduc roadă în Hristos în cel puțin trei moduri:

Asemănarea cu Hristos: În interiorul nostru ar trebui să dăm roada Duhului, iar aceasta ar trebui să arate că suntem în procesul de a deveni tot mai evlavioși.

Caritatea și contribuțiile: Ar trebui să-i ajutăm atât pe credincioși, cât și pe necredincioși cu timpul și banii noștri, precum și prin sprijinirea celor asupriți.

Convertiți și ucenici: Putem ajuta pregătind pământul, semănând sămânța Evangheliei și culegând roadele pentru a-i aduce pe oameni la credința în Isus Hristos. De asemenea, putem face ucenici din alți creștini și putem ajuta la readucerea celor rătăciți.

Rezultatele nu sunt ceea ce faci tu, ci mai degrabă ceea ce încolțește în viețile altor oameni.

Î: În Ioan 15:8, oamenii sunt neroditori dacă nu-i aduc pe alții la Hristos, așa cum a învățat un grup neobișnuit?

R: Nu. Nu știm dacă Ieremia a condus aproape pe nimeni la Dumnezeu în timpul vieții sale, dar el totuși L-a slujit pe Dumnezeu ca profet și predicator eficient. Este un fel de dovadă a rodirii, dar nici măcar nu este menționată ca unul dintre roadele Duhului în Galateni 5:22-23. Vezi „Când adepții sectelor pun întrebări” pentru un răspuns complementar.

Î: În Ioan 15:14-15, ar trebui să ne mai numim slujitori ai lui Hristos?

R: Da. Petru, care a auzit aceste cuvinte direct, ar fi în cea mai bună poziție pentru a înțelege ce a vrut să spună Isus. În 2 Petru 1:1, Petru s-a numit pe sine slujitor (de fapt, rob) al lui Isus. În Romani 1:1, Filipeni 1:1, Tit 1:1 și Iacov 1:1, Pavel și Iacov se referă, de asemenea, la ei înșiși ca la robi ai lui Hristos Isus.

Indiferent dacă interpretăm acest lucru în sensul că Isus nu-i numește pe ucenici „doar slujitori” sau „slujitori”, Isus spune că El nu-i numește doar slujitori. Isus nu se referă la modul în care ar trebui să se numească copiii lui Dumnezeu.

Î: În Ioan 15:15, care sunt câteva moduri în care ar trebui să ne comportăm ca slujitori ai lui Hristos și care sunt câteva moduri în care ar trebui să ne comportăm ca prieteni ai lui Hristos?

R: A fi slujitor al lui Hristos este bine, iar a nu dori să fii slujitor al lui Hristos este greșit. Dar aici Isus spune că există mult mai mult decât simplul fapt de a fi slujitor al lui Hristos. Să privim lucrurile din perspectiva noastră, iar apoi din perspectiva lui Dumnezeu.

Din perspectiva noastră

Dacă am fi doar slujitori, un slujitor face ceea ce i se spune; cel puțin atunci când este supravegheat. Un slujitor nu este adesea interesat de rezultat sau de succes. Un slujitor ar putea fi doar un slujitor pentru o perioadă de timp și să-i pese doar de ceea ce se întâmplă pe termen scurt, înainte de a merge mai departe. A gândi în afara tiparelor, a găsi o modalitate mai bună de a face lucrurile, a da dovadă de inițiativă sau a inova nu sunt, de obicei, lucruri pe care le-ar face un slujitor.

Spre deosebire de un slujitor, un prieten este ca un partener sau un membru al familiei. El face de bunăvoie ceea ce este necesar, chiar și atunci când nu i se spune. Îi pasă foarte mult de rezultatul și de succesul planului stăpânului său. Nu ne interesează doar înmugurirea florilor, ci și fructele care rămân, în comparație cu cele care nu rămân.

Cu toate acestea, la fel ca un slujitor, avem totuși un stăpân. Chiar și un fiu ar trebui să-și asculte mama și tatăl. Putem inova și găsi modalități mai bune de a face lucrurile, dar numai în limitele a ceea ce ne-a poruncit stăpânul nostru. Există tot felul de mijloace disponibile pentru a duce la îndeplinire un plan: violența, intimidarea, constrângerea, înșelăciunea, trișarea, furtul, pe care nu trebuie să le folosim niciodată, indiferent de opiniile noastre cu privire la cât de eficiente credem că ar fi într-o anumită situație.

Din perspectiva lui Dumnezeu

Un slujitor nu ar avea nevoie să știe ce se întâmplă, ci doar ce i se spune să facă în acel moment. În ceea ce privește modul în care trebuie să facă ceva, cum trebuie să colaboreze cu ceilalți, totul este reglementat de sarcina care i-a fost încredințată.

Spre deosebire de un slujitor, Dumnezeu dorește adesea ca noi să găsim modalități de a duce ceva la bun sfârșit, nu doar să ne îndeplinim sarcinile mecanic, ca un slujitor. Ar trebui să dăm dovadă de inițiativă. Dumnezeu ne-ar putea da lucruri de făcut pe care nu le putem realiza singuri, și totuși Dumnezeu se așteaptă ca noi să le îndeplinim. Dar, în loc să încercăm o sarcină fără rezultat, să eșuăm și să-I spunem lui Dumnezeu: „Am făcut tot ce am putut”, Dumnezeu dorește ca noi să colaborăm cu alți credincioși și să îndeplinim împreună sarcina. Ceea ce poți sau nu poți face singur, fără a folosi instrumentele și colaboratorii pe care Dumnezeu ți i-a dat, nu este cu adevărat relevant; ceea ce contează este ce poți sau nu poți face cu instrumentele și colaboratorii pe care Dumnezeu ți i-a dat, în puterea Duhului Sfânt. Adesea ne dezvăluim prietenilor planurile noastre confidențiale pentru viitor. La fel face și Dumnezeu. Vrem să cunoaștem voia lui Dumnezeu pentru noi, dar ar trebui să dorim, de asemenea, să-I cunoaștem inima.

Cu toate acestea, la fel ca unui slujitor, există încă multe lucruri care ne vor ieși în cale în viață și pe care Dumnezeu alege să nu ni le dezvăluie, sau pe care nu ni le dezvăluie încă. Pot exista și alte lucruri, care ni s-au întâmplat deja, despre care încă nu avem nicio idee de ce a permis Dumnezeu să se întâmple. Așa cum a spus un autor creștin, „nu ar trebui să ne simțim jigniți de ceea ce rămâne neexplicat”. Dumnezeu nu este doar prietenul nostru, ci cel mai bun prieten al nostru; dar El rămâne totuși Stăpânul nostru.

Î: În Ioan 15:16, în ce sens nu ei L-au ales pe Hristos, ci Hristos i-a ales pe ei?

R: Există două moduri de a privi acest pasaj.

Contextul imediat este hirotonisirea ca apostoli. Hristos ar fi putut să aleagă pe oricine să fie apostolii Săi, dar i-a ales pe ei. El i-a binecuvântat prin faptul că i-a ales; ei nu-I făceau lui Isus niciun favor.

Unii văd aici un context general al alegerii lui Dumnezeu pentru mântuire.

Indiferent dacă credeți că acest pasaj anume are această semnificație intenționată, Biblia ne învață că Dumnezeu ne-a ales înainte de începutul timpurilor. Astfel, este evident că Dumnezeu ne-a ales înainte ca noi să-L alegem pe El. Mai mult, Romani 3:11-12 și alte pasaje arată că nici măcar nu am fi capabili să-L alegem pe Dumnezeu dacă nu ar fi lucrarea Lui în viețile noastre.

Î: În Ioan 15:16, care este rodul care rămâne și care este rodul care nu rămâne?

R: 1 Corinteni 4:12 ne lămurește în această privință. Faptele care se pretind a fi făcute pentru Dumnezeu, dar care sunt făcute din mândrie, invidie sau alte motive rele, nu vor fi onorate sau răsplătite de Dumnezeu. La fel, faptele făcute nu din motive neevlavioase, ci din motive care nu sunt evlavioase, cum ar fi bogăția materială, vor fi judecate în mod corespunzător.

Există cel puțin trei tipuri de rod.

Interne: Caracterul a fost definit ca fiind cine ești atunci când crezi că nimeni nu te vede.

Externe: Faptele noastre aduc roade, fie bune, fie rele.

Financiar: Contribuțiile noastre la lucrarea lui Dumnezeu și față de cei săraci și nevoiași sunt luate în seamă, așa cum au fost cele ale lui Simon în Faptele Apostolilor 10.

Evanghelizarea și ucenicizarea: În Filipeni, Pavel a spus că filipenii înșiși erau bucuria și cununa lui Pavel.

Copiii noștri și cei de care avem grijă în biserică: În ceea ce am menționat anterior se include modul în care ne creștem copiii și modul în care bătrânii au grijă de cei aflați în grija lor. Ei sunt responsabili pentru propriile decizii, dar noi avem o responsabilitate pe măsură ce avem grijă de ei.

Î: În Ioan 15:17, care este diferența între a avea o iubire deosebită pentru alți credincioși și a forma o gașcă?

R: Este în regulă să ai câțiva prieteni cu care ești mai apropiat decât cu alții. Și, desigur, nu ar trebui să avem doar sentimente romantice, ci și o prietenie cu partenerul de viață, care să fie mai strânsă decât alte prietenii. Dar când prietenia ta cu un grup restrâns de prieteni devine exclusivă și nu dorești să incluzi persoane din afara grupului, atunci poate fi vorba de o „prietenie care a luat o turnură greșită”. Așadar, întreabă-te: „Prietenia ta este incluzivă sau exclusivă?” Există unii necredincioși (și chiar creștini carnali) de care ar trebui să te ferești, dacă te ispitesc în mod constant să păcătuiești.

Î: În Ioan 15:18, cum L-a urât lumea pe Isus?

R: În două moduri:

Prin nume: Oamenii nu folosesc de obicei în van numele lui Buddha, Confucius sau Mahomed. Se pare că folosesc în van doar cuvintele „Dumnezeu” și „Isus”.

Prin caracter: Unii resping orice are legătură cu Hristos. În timp ce unii știu multe despre Hristos și apoi Îl resping, alții nu vor în mod deliberat să știe nimic despre Hristos.

Î: În Ioan 15:22,24, în ce fel venirea lui Isus i-a făcut pe unii mai responsabili pentru păcatul lor?

R: Vestea bună este că Dumnezeu nu îi trage la răspundere pe oameni pentru ceea ce nu știu (Romani 4:15; 5:12). Pe de altă parte, 2 Petru 2:22 și alte versete arată că oamenii vor primi o judecată mai mult sau mai puțin severă atunci când resping adevărul, în funcție de adevărul pe care îl cunoșteau.

Î: În Ioan 15:23, de ce nimeni nu-L poate urî pe Isus fără a-L urî și pe Tatăl?

R: Ca parte a Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt una și aceeași în ceea ce privește natura, scopul și onoarea, iar ascultarea, slujirea și iubirea noastră față de Unul sunt la fel ca față de ceilalți.

Î: În Ioan 16:2, credeți că „a vă alunga din sinagogă” include și alungarea creștinilor din biserică?

R: Da, aceasta include excluderea din adunarea religioasă. Martin Luther, anabaptiștii și John Wesley au fost toți excluși din bisericile lor. Mulți creștini autentici nu sunt bineveniți în unele biserici liberale.

Î: În Ioan 16:2-3, cum ar putea cineva să creadă că îi face un serviciu lui Dumnezeu ucigând pe ucenicii lui Isus?

R: Mulți oameni au avut concepții foarte distorsionate despre Dumnezeu. Următoarea este o listă parțială a persecuțiilor creștinilor de către oameni religioși și a miilor de oameni uciși, acolo unde se cunoaște numărul acestora.

Î: În Ioan 16:5, de ce a spus Isus că nimeni nu întreabă unde se duce Isus, din moment ce Toma [se presupune că] a întrebat în Ioan 14:5?

R: De fapt, Toma NU a întrebat unde se ducea Isus. În Ioan 14:5, Toma întreabă doar cum pot cunoaște calea, deoarece el afirmă (nu întreabă) că ei nu o cunosc. Isus tocmai spusese că ei cunosc calea, iar Toma spune că ei încă nu o cunosc.

Se creează impresia că Isus aștepta doar ca cineva să întrebe cum pot cunoaște calea, pentru ca Isus să poată revela acest adevăr despre Sine în Ioan 14:6-7. Niciun alt învățător iudeu nu a pretins că el însuși era calea. Isus nu era doar un învățător al adevărului care arăta calea, ci El Însuși era calea.

Dar după ce Isus a revelat acest lucru, și astfel oamenii cunoșteau calea pentru că Îl cunoșteau pe Isus, nici Toma, nici altcineva nu părea deosebit de interesat să-L întrebe pe Isus unde se va duce sau prin ce va trebui să treacă.

Î: În Ioan 16:5, de ce a spus Isus că nimeni nu Îl întreabă unde se duce, din moment ce Petru chiar a întrebat asta în Ioan 13:36?

R: Mai întâi două lucruri care nu fac parte din răspuns, iar apoi răspunsul.

X S-a adresat tuturor, cu excepția lui Petru: Isus ar fi putut face un gest către ceilalți 10 ucenici, fără a-l include pe Petru, și să spună: „De ce niciunul dintre voi nu întreabă unde mă duc?” Deși acest lucru este posibil din punct de vedere tehnic, Ioan a fost martor ocular, iar pasajele nu oferă niciun indiciu că Isus ar fi făcut distincție între întrebarea lui Petru și faptul că ceilalți nu au întrebat.

X Isus a uitat că Petru întrebase: Deși pe pământ Isus era fără păcat, ca om muritor Scriptura nu spune că Isus era întotdeauna capabil să-și amintească fiecare detaliu, mai ales sub o presiune mare. Deși această explicație are avantajul simplității, cred că există o explicație mai bună.

Timpul verbal grecesc și succesiunea învățăturilor lui Isus: Când Petru și Toma și-au pus întrebările pentru prima dată, Isus nu le-a putut da un răspuns complet fără ca ei să cunoască mai întâi rolul lui Isus ca Cale, Adevăr și Viață și fără a le prezenta Duhul Sfânt. După aceasta, Isus întreabă: „Totuși, niciunul dintre voi nu mă întreabă (timpul prezent) unde te duci?” Traducerea extinsă a lui Wuest spune: „mă întreabă”.

„The Expositor’s Greek Testament”, vol. 1, p. 835, spune că ucenicii erau atât de copleșiți de propria lor durere legată de plecarea lui Isus, încât nu s-au gândit să întrebe unde se va duce Isus. „New International Bible Commentary”, p. 1257, spune că această întrebare a fost pusă din cauza consternării lor, nu din cauza unei dorințe reale de a ști unde se ducea Isus.

Î: În Ioan 16:8-11, cum convinge Mângâietorul lumea de păcat, de neprihănire și de judecată?

R: În cel puțin două moduri.

În mod direct și interior, Duhul Sfânt îi convinge pe oameni că ar trebui să-și pară rău pentru păcatele lor și să vină la Dumnezeu.

Indirect și din exterior, Duhul Sfânt lucrează prin oameni pentru a-i aduce pe alții la Hristos.

Î: În Ioan 16:12, de ce nu le-a spus Isus tot ce ar fi trebuit să știe?

R: Răspunsul se găsește în Ioan 16:13. Dumnezeu le-a spus în cele din urmă tot ce trebuiau să știe vreodată, doar că ei nu au înțeles asta chiar atunci. De aceea, ei, și noi, avem nevoie de Duhul Sfânt să ne călăuzească, oferindu-ne îndrumarea de care avem nevoie pentru acea zi.

O poveste frumoasă ilustrează acest lucru. Odată era un rege bogat care avea un fiu pe care îl iubea foarte mult. O dată pe an, fiul venea la tatăl său și îi cerea alocația pentru tot anul. Regele i-o dădea, iar apoi nu-și mai vedea fiul timp de un an întreg. Pe lângă faptul că își iubea fiul, regele era și înțelept. În anul următor, când fiul a venit, tatăl i-a dat alocația pentru o singură zi. Dacă fiul dorea alocația pentru ziua următoare, trebuia să vină și să vorbească cu tatăl său. În mod similar, dacă ești credincios și cu adevărat nu primești ceea ce ai nevoie de la Dumnezeu, poate că trebuie să petreci mai mult timp venind zilnic la El în rugăciune.

Î: În Ioan 16:12-13, Duhul Adevărului este aici Baha’u’llah?

R: Nu, Duhul Adevărului de aici este un duh, nu o persoană. Este același Duh Sfânt despre care tocmai vorbea Isus în Ioan 14-16. Nu poți spune că în Ioan 16:12-13 „duh” se referă la o persoană, iar „Duhul Sfânt” se referă la Duhul Sfânt sau la altceva în Ioan 14:16-18, 25-26; 15:26; 16:5-11; 16:14-15. Duhul Sfânt a coborât la Rusalii, nu în secolul al XIX-lea, când a luat naștere religia bahá’í.

Î: În Ioan 16:13, cum călăuzește Duhul Sfânt spre tot adevărul?

R: Occidentalii consideră adesea adevărul în primul rând ca fiind afirmații adevărate sau false. Cu toate acestea, o persoană poate avea dreptate în multe aspecte nesemnificative și totuși să greșească grav în aspectele importante. O persoană poate fi sinceră atunci când cumpără și vinde, și totuși să slujească unei religii care este o minciună.

Adevărul este Isus, nu doar afirmațiile doctrinare adevărate. Rămânerea în adevăratul Isus este cea care ne va călăuzi către afirmațiile doctrinare adevărate, mai degrabă decât doctrina care ia locul Duhului care ne călăuzește spre Hristos. Desigur, în Cer, vom cunoaște și toate afirmațiile doctrinare adevărate.

Toți creștinii autentici sunt de acord cu următoarele:

1. Dumnezeu este sfânt, iubitor, bun, drept, atotputernic, atotștiutor și omniprezent.

2. Am păcătuit și toți avem nevoie de un Mântuitor

3. Isus, prin moartea și învierea Sa fizică, este singura cale spre mântuire.

4. Trebuie să ne pocăim și să credem în Isus.

5. Cu toții ar trebui să trăim o viață sfântă.

Multe alte chestiuni importante.

Creștinii autentici nu sunt de acord cu privire la următoarele:

Sensul exact al botezului și dacă acesta ar trebui aplicat doar credincioșilor sau și pruncilor.

Dacă este mai bine să ne închinăm sâmbătă sau duminică.

Dacă este în regulă să muncim sâmbăta sau duminica.

Sensul exact al Cinei Domnului.

Dacă creștinii ar trebui vreodată să lupte într-un război sau să mintă pentru a salva o viață de oamenii răi.

Echilibrul dintre predestinarea lui Dumnezeu și libera voință a omului.

Milenul și momentul Răpirii.

Numărul corect de cărți din Vechiul Testament.

Dacă creștinii adevărați își pot pierde sau nu mântuirea.

Alte chestiuni secundare și banale.

Î: În Ioan 16:13, având în vedere că Duhul Sfânt ne călăuzește în tot adevărul, cum se face că au existat atât de multe dezacorduri între creștinii adevărați?

R: Vezi discuția despre Efeseni 4:4 pentru răspuns.

Î: În Ioan 16:20-22, cum s-ar transforma întristarea ucenicilor în bucurie?

R: Acest lucru s-a întâmplat în mod spectaculos după înviere, când L-au văzut din nou pe iubitul Isus. Se va întâmpla tuturor ucenicilor lui Hristos când vom muri și vom merge să fim cu Isus în Ceruri.

Î: În Ioan 16:23, trebuie să ne rugăm lui Isus pentru anumite lucruri sau să ne rugăm doar Tatălui?

R: Rugăciunea Domnului este adresată Tatălui, și se pare că s-au înălțat mai multe rugăciuni către Tatăl decât către Isus. Cu toate acestea, este în regulă să ne adresăm cu cereri către Isus, așa cum a făcut Ștefan, plin de Duhul Sfânt, care i-a adresat două cereri lui Isus în Faptele Apostolilor 7:59-60.

Î: Oare Ioan 16:24 înseamnă că putem obține orice ne dorim prin rugăciune, așa cum sugerează unii învățători ai mișcării „Cuvântul și Credința”?

R: Cu siguranță, Pavel nu credea acest lucru, întrucât a cerut ca „țepușa din trupul său” să-i fie îndepărtată, dar aceasta nu i-a fost luată. De asemenea, Pavel le-a vorbit galatenilor mai întâi din cauza bolii sale și, probabil, nu dorea să fie bolnav, deși Dumnezeu a folosit boala lui Pavel spre bine. Ioan 16:24 ne încurajează să cerem, dar acest lucru se înscrie în contextul rămânerii în El. Așadar, cere tot ce crezi că Dumnezeu vrea să ceri, dar conștientizează cu răbdare că Dumnezeu, ca un părinte înțelept, va spune „nu” atât lucrurilor pe care știi că Dumnezeu nu vrea să le ai acum, cât și lucrurilor pe care crezi că Dumnezeu vrea să le ai, dar Dumnezeu știe mai bine. Vezi „Când membrii sectelor cer” (p. 186-187) pentru un răspuns complementar.

Î: În Ioan 16:25, de ce le-a vorbit Isus chiar și propriilor Săi ucenici în parabole?

R: Poate că această analogie simplă va ajuta la explicare. Imaginează-ți un profesor care predă o oră de matematică doar prin expunere teoretică: fără teme și fără teste. Fără a fi nevoie să ofere feedback, elevii ar deveni curând complaciți în procesul de învățare. În plus, pentru materii precum calculul infinitezimal, ecuațiile diferențiale parțiale și analiza elementelor finite, provocarea nu constă în ecuațiile de memorat, ci în conceptele pe care trebuie să le înțelegi și să le aplici. Deși Isus nu a dat niciodată teste scrise, El a pus întrebări, ghicitori și parabole în schimb. Trebuia să cunoști Cuvântul lui Dumnezeu ca să poți spera măcar să înțelegi o parte din ele. În plus, nici învățarea simplelor cuvinte nu este suficientă. Trebuie să medităm la adevăruri pentru a înțelege conceptele pe care Dumnezeu ni le-a comunicat în Biblie.

Nu ar trebui să ne simțim descurajați când anumite părți ale Bibliei ne sunt greu de înțeles. Fie că ne place sau nu, Isus a recunoscut că uneori vorbea intenționat în termeni neclari. Se pare că procesul de învățare a adevărurilor profunde ale Bibliei, cu meditația și raționamentul asociate, este aproape la fel de important ca atingerea scopului de a învăța adevărurile profunde în sine.

Î: În Ioan 17, de ce conținutul acestei rugăciuni este total diferit de rugăciunea privind trecerea acestui pahar din Grădina Ghetsimani din Matei 26:36-46; Marcu 14:32-43 și Luca 22:39-47?

R: Pentru că erau rugăciuni diferite. Ioan 17 a avut loc cel mai probabil în Grădina Ghetsimani, deși ar fi putut fi puțin mai devreme. Indiferent de asta, însă, rugăciunea din evangheliile sinoptice a avut loc cu siguranță după rugăciunea arhierească din Ioan 17, deoarece gărzile L-au arestat în timp ce Se ruga.

Î: În Ioan 17:1, ce înseamnă mai exact expresia „a sosit ceasul”?

R: Înseamnă trei lucruri diferite, dar legate între ele.

1) A sosit ceasul ca El să-Și încheie slujirea pământească și să facă ceva mai important: să-Și verse sângele pe cruce pentru păcatele noastre. Vezi Ioan 12:23, 27. El era „ceasul” în care Isus urma să părăsească această lume, conform Ioan 13:1.

2) Pentru ca acest lucru să se întâmple, protecția fizică a lui Dumnezeu urma să-I fie luată. Nimeni nu putea să-L atingă sau să-I facă rău lui Isus înainte de aceasta. De ce? „Pentru că ora Lui încă nu venise” (Ioan 7:30; 8:20). Era imposibil, deoarece Tatăl nu ar fi permis-o.

3) În cele din urmă, aceasta ar fi „ora” în care domnește întunericul, menționată în Luca 22:53. Isus nu se temea de această oră întunecată; Isus știa că aceasta era necesară înainte de marele Său triumf. Este ca și cum soldații de infanterie s-ar retrage încet și în mod deliberat în fața inamicului, înainte ca cavaleria să declanșeze capcana și să înconjoare inamicul pentru a-l nimici (așa cum s-a întâmplat cu armata romană la Canae).

Î: În Ioan 17:2, Isus dă viața veșnică doar celor pe care Tatăl i-a dat lui Isus?

R: Da. Creștinii sunt de acord că Isus dă viața veșnică tuturor celor pe care Tatăl i-a dat lui Isus și numai celor pe care Tatăl i-a dat lui Isus. Calvinistii și necalvinistii nu sunt de acord cu privire la faptul dacă deciziile noastre și credința pe care Dumnezeu a cultivat-o în noi joacă vreun rol în alegerea Tatălui cu privire la cine să-L dea lui Isus, sau nu.

Î: În Ioan 17:3, având în vedere că Isus a spus: „Iată ce este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis”, cum putem să-L numim pe Isus „Dumnezeu”?

R: Termenul „Dumnezeu” are diferite sensuri în Biblie. „Dumnezeu” se referă la Tatăl aici, în Ioan 1:1 (prima apariție) și în Evrei 1:9 (a doua apariție). Totuși, nu se poate folosi acest lucru pentru a dovedi că Isus nu poate fi numit Dumnezeu, deoarece termenul „Dumnezeu” se referă la Isus în Ioan 1:1 (a doua apariție) și în Evrei 1:9 (prima apariție).

Mi se pare că există nu una, ci două probleme cu faptul că Martorii lui Iehova încearcă să susțină că Ioan 17:3 spune că nu ar trebui să-L numim pe Isus Dumnezeu.

1) Martorii lui Iehova nu par a fi consecvenți cu ei înșiși. Dacă folosirea cuvântului „Dumnezeu” pentru Tatăl în acest context ar însemna că Isus nu este Dumnezeu, atunci folosirea termenilor „Dumnezeu” și „Domn” – având în vedere că Isus este Domnul – ar însemna că Tatăl nu este Domnul.

1 Tesaloniceni 4:16a menționează: „Domnul Însuși va coborî din cer cu un strigăt puternic, cu vocea unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu”. Deoarece Isus este Domnul aici, nu înseamnă oare că Tatăl nu este Domnul?

În mod similar, în cartea lui David Reed, *Jehovah’s Witnesses Answered Verse by Verse* (Răspunsuri verset cu verset pentru Martorii lui Iehova), la pagina 82, se menționează că, dacă numirea Tatălui „Dumnezeu” L-ar exclude cumva pe Isus din a fi Dumnezeu, atunci numirea lui Isus drept „singurul nostru Domn” în Iuda 4 L-ar exclude pe Tatăl din a fi Domn. Și mai grav pentru argumentul lor este faptul că și Duhul Sfânt este numit Domn în 2 Corinteni 3:17.

„Dumnezeu [Tatăl] și Domnul Isus” este menționat și în Iacov 1:1; 1 Tesaloniceni 1:3; 3:11, 13 și în alte pasaje.

2) Martorii lui Iehova nu par sinceri cu ei înșiși în această privință. Dacă spun că „Dumnezeu și Isus” înseamnă că nu este corect să ne referim la Isus ca la Dumnezeu, ei înșiși se referă la Isus ca la Dumnezeu în traducerea lor din Ioan 1:1 și Evrei 1:9. Ceea ce ar trebui să spună Martorii lui Iehova este că Isus nu este Dumnezeu aici, având în vedere modul în care este folosit cuvântul „Dumnezeu” în acest verset; și putem fi de acord cu această afirmație.

Martorii lui Iehova trebuie să fie de acord cu creștinii că există diferite definiții/utilizări ale cuvântului „Dumnezeu” în Scriptură. Pe lângă referirea la zei falși (1 Corinteni 8:5-6; Geneza 31:30, 33), există trei utilizări ale cuvântului „Dumnezeu” care sunt adevărate.

Tatăl. Galateni 1:1, Efeseni 1:2-3, 17, Evrei 1:9 (a doua apariție), Ioan 17:3 etc.

Isus. Evrei 1:9 (prima apariție); Ioan 1:1, 19; Osea 1:7; Isaia 7:14; 1 Ioan 5:11, 12 vs. 21; Coloseni 2:9 și Matei 1:23

Duhul Sfânt. Romani 8:9-16; Luca 1:35; 1 Ioan 4:12, 13, 15-16; 1 Corinteni 3:16 vs. 1 Corinteni 6:19; Faptele Apostolilor 5:4.

Î: În Ioan 17:4, de ce a spus Isus că Și-a încheiat lucrarea, înainte de răstignire?

R: În ajunul arestării Sale, Isus a văzut că, practic, nu mai avea nimic de făcut în această viață. De la acel moment încolo, totul urma să i se întâmple Lui. Poate că Isus se gândea la același lucru când i-a spus lui Petru că acesta se va afla într-o situație similară, în Ioan 21:18-19.

Vezi „1001 de întrebări biblice cu răspunsuri”, p. 39, și „Comentariul biblic al Expozitorului”, vol. 9, p. 162-163, pentru un răspuns diferit, dar complementar.

Î: În Ioan 17:5, având în vedere că Isus Însuși a trebuit să-I ceară lucruri Tatălui, înseamnă oare că El era mai prejos decât Tatăl?

R: Nu. Trei puncte de luat în considerare în răspuns.

Pe pământ, Isus S-a golit de Sine în mod voluntar, așa cum arată Filipeni 2:7. El a obosit (Ioan 4:6). Isus S-a supus Tatălui și a învățat ascultarea, așa cum arată Evrei 5:7-8.

În ceea ce privește natura și onoarea, cei doi sunt una și aceeași, așa cum arată Filipeni 2:7. Așa cum un fiu pământesc are aceeași natură și este egal cu părinții săi, tot așa Isus are aceeași natură și este egal cu Tatăl. Isus are plinătatea dumnezeirii, conform Coloseni 2:9. Toți ar trebui să-L cinstească pe Fiul așa cum Îl cinstesc pe Tatăl, conform cuvintelor lui Isus din Ioan 5:23.

În ceea ce privește rolul și rangul, Tatăl este preeminent în cadrul Trinității. Chiar și după înviere, Tatăl are rolul de Dumnezeu față de Dumnezeu Fiul, după cum arată Evrei 1:8-9 și 1 Corinteni 15:24, 27, 28.

Î: În Ioan 17:9, de ce a refuzat Isus în mod explicit să se roage pentru întreaga lume?

R: Isus nu s-a rugat pentru ceva ce Tatăl a spus în mod explicit că nu se va întâmpla. Nici noi nu ar trebui să o facem. Aici, Isus nu s-a rugat pentru universalism, adică ca fiecare persoană să ajungă în Rai, iar Iadul să fie gol. Și lui Ieremia i s-a spus să nu se roage pentru popor în Ieremia 7:16, Ieremia 11:14 și Ieremia 14:11.

Așa cum a sugerat Isus în Ioan 17:16, lumea este un sistem în sine, iar Împărăția lui Dumnezeu este altul. Oamenii lumii adesea nu doresc să facă parte din Împărăția lui Dumnezeu și să trăiască veșnic închinându-se lui Dumnezeu.

Î: În Ioan 17:11, 21-22, în ce fel sunt creștinii una, așa cum Tatăl și Fiul sunt una?

R: Există mai multe moduri în care trebuie să fim una între noi, așa cum Isus și Tatăl sunt una.

Armonie: Nu există certuri sau dispute în cadrul Sfintei Treimi. Deși creștinii adevărați au opinii diferite cu privire la multe chestiuni, suntem de acord asupra elementelor esențiale ale credinței și nu ar trebui să ne certăm sau să provocăm dezbinare printre alți creștini adevărați.

Unitatea scopului: Tatăl și Fiul nu acționează niciodată în contradicție unul cu celălalt. Dacă împlinim scopul pe care Cel Unul îl are pentru noi, acesta este același scop pe care Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt îl au cu toții pentru noi.

Iubirea reciprocă: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt au o iubire deplină și desăvârșită unul față de celălalt. Acesta este țelul iubirii pe care ar trebui să o avem unii față de alții.

A nu ne privi de sus unii pe alții: Nu trebuie să pretindem sau să credem că suntem mai buni sau mai valoroși decât ceilalți, așa cum arată Filipeni 2:3 și 1 Corinteni 10:12.

Cu toate acestea, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt Una în anumite privințe în care noi nu suntem una. Vezi discuția despre Ioan 10:30 pentru mai multe detalii despre cum Tatăl și Fiul sunt un singur Dumnezeu, precum și despre cum sunt ființe distincte.

Î: În Ioan 17:11, 14, 21, cum ar trebui creștinii să fie în lume, dar să nu fie ai lumii?

R: Iată o listă a modurilor în care trebuie să fim în lume, urmată de o listă parțială a modurilor în care nu trebuie să fim din lume.

În mod voluntar, în lume:

Să relaționăm cu oamenii lumii: Să fim totul pentru toți, de dragul Evangheliei, așa cum a spus Pavel în 1 Corinteni 9:19-23.

Să ne supunem autorităților lumești: Ar trebui să ascultăm de împărați și de legi (1 Petru 2:13-15,17; Romani 13:1-5), atâta timp cât acestea nu contrazic pe Dumnezeu, autoritatea supremă. Ar trebui să ne plătim impozitele (Romani 13:6-7; Matei 17:24-27).

Iubiți oamenii din lume, deoarece Dumnezeu îi iubește (Ioan 3:16).

Să avem speranță pentru oamenii din lume și să ne dorim ca mulți să fie mântuiți.

Rugați-vă pentru oamenii din lume, pentru mântuirea lor.

Să avem grijă de oamenii din lume, pentru a le satisface nevoile fizice și spirituale.

În mod involuntar în lume: nu avem de ales în ceea ce urmează.

Originea: Suntem creați de Dumnezeu și născuți din trup în această lume.

Din punct de vedere fizic, suntem ai lumii. Aceasta include suferința, durerea, foamea, moartea și nedreptatea din această viață.

Consecințele păcatelor altora: La fel cum bebelușii suferă uneori consecințele consumului de droguri și alcool al mamei lor, cu toții suntem supuși suferinței din cauza acțiunilor păcătoase ale altora. Într-adevăr, întrucât ne-am născut într-o lume păcătoasă, cu toții suferim consecințele păcatului lui Adam, așa cum arată Romani 5:12-17.

Ispita este comună tuturor în această lume, așa cum spune 1 Corinteni 10:12.

De bunăvoie, nu suntem din lume:

Ne-am angajat față de Dumnezeu: Dumnezeu îi adună pe cei care au făcut un legământ cu El (Psalmul 50:5), botezul cu apă (1 Petru 3:20; Evrei 10:22), mărturisirea de credință (Evrei 10:23) și o conștiință curată față de Dumnezeu (1 Petru 3:21).

Să nu iubim lumea: Nici pofta trupului, nici pofta ochilor, nici mândria vieții, așa cum spune 1 Ioan 2:15-17.

Să nu iubim așa cum iubește lumea: Nu-i iubim doar pe cei care ne iubesc, ci îi iubim chiar și pe dușmanii noștri, așa cum poruncește (nu doar sugerează) Isus în Luca 7:27-36.

Să nu avem aceeași motivație: Nu avem aceleași standarde, aspirații, motivație și sursă de putere ca lumea. Nu trăim pur și simplu sub influența circumstanțelor. Așa cum a spus Gene Getz în cartea sa despre Filipeni, majoritatea lucrurilor se fac din unul dintre cele trei motive: speranța unei răsplăți, teama de pedeapsă și dorința de a fi considerat o persoană mai bună în ochii tăi și ai celorlalți. Deși Biblia nu critică niciodată aceste motive (și nici noi nu ar trebui să o facem), noi avem o motivație superioară, pe care lumea nu o poate înțelege, și anume iubirea agape.

Valori diferite: Avem o altă măsură a semnificației, a valorii și a motivului de a trăi. Am fost creați pentru slava lui Dumnezeu (Isaia 43:7; Efeseni 1:6).

Să nu ne împerechem cu necredincioși în căsătorie, relații amoroase, afaceri și în alte moduri, așa cum arată 2 Corinteni 6:14-18. (Dacă ești căsătorit cu un necredincios, nu căuta însă divorțul, așa cum poruncește 1 Corinteni 7:12-15).

În mod involuntar, nu suntem din lume: („involuntar” nu înseamnă „nedorit”, ci mai degrabă că nu este o alegere sau o opțiune pentru credincioși)

Destinul: Cei aleși sunt destinați cerului. Ar trebui să ne asigurăm că nu ne facem viața „prea confortabilă” aici, deoarece acesta este doar un loc temporar pentru noi. Suntem străini și locuitori temporari pe acest pământ (1 Petru 2:9, 11).

Duhul Sfânt care locuiește în noi: Toți credincioșii autentici au Duhul Sfânt care locuiește în ei (Romani 8:9-16).

Copiii lui Dumnezeu: Deși Dumnezeu i-a creat pe toți, noi suntem copiii lui Dumnezeu. Scriptura consideră că necredincioșii nu sunt copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12-13; Romani 8:14-16; Efeseni 2:3-5; 1 Ioan 3:1-2).

Vezi „Now That’s a Good Question”, p. 249-250, pentru un răspuns diferit, dar complementar.

Î: În Ioan 17:19, cum a putut Isus să Se sfințească pe Sine, având în vedere că era deja fără păcat?

R: A te sfinți NU înseamnă doar a înceta să mai păcătuiești. De fapt, înseamnă a fi pus deoparte pentru Dumnezeu sau a fi dedicat unui scop specific. Multele fapte (bune) pe care le-a săvârșit Isus – vorbind cu oamenii, vindecând bolnavii, învățând etc. – urmau să treacă acum în plan secund, întrucât El era dedicat unui singur lucru: pregătirea pentru moartea pe cruce. La fel cum un mare preot din Vechiul Testament avea o ceremonie prin care era pus deoparte ca mare preot, Isus era pe cale să aibă o ceremonie (deși una dureroasă) prin care urma să devină Marele nostru Preot.

Creștinii sunt chemați nu doar să nu păcătuiască, ci să fie sfințiți pentru Hristos. Ar trebui să ne trăim viața „sfințiți” și dedicați lui Dumnezeu. Desigur, aceasta include evitarea lucrurilor păcătoase, dar, în sens pozitiv, înseamnă că trebuie să fim dedicați, ca un soldat, un atlet sau un fermier. Pavel vorbește mai mult despre acest lucru, deși fără a folosi efectiv cuvântul „sfințit”, în 2 Timotei 2:3-6. Suntem sfințiți, separați de Dumnezeu pentru a trăi și a face fapte bune pentru El. Dar avem responsabilitatea de a urma Duhul Sfânt și de a trăi sfințirea noastră. Petru subliniază mai mult importanța faptului ca noi, individual, să fim sfințiți (sfinți) în 1 Petru 1:13-22. În 1 Petru 1:18, Petru contrastează acest lucru cu „o purtare fără țel”. El continuă să vorbească despre sfințirea Bisericii ca popor în 1 Petru 2:9-12.

Te întrebi uneori cât de relevantă este viața ta pentru scopurile lui Dumnezeu? Desigur, nu-ți poți evalua rugăciunile, conversațiile și încurajările pe care le oferi altora după standarde lumești. Dar totuși te mai întrebi? Poate că Dumnezeu așteaptă ca tu să te întrebi despre asta. El așteaptă cu răbdare ca tu să-ți dorești să trăiești o viață sfințită pentru a-ți exprima mai bine dragostea față de El și pentru a împlini scopurile Sale.

Î: În Ioan 17:20-21, când Isus S-a rugat ca toți să fie una, se referă aceasta la o singură organizație, așa cum au învățat Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă, Biserica Coptă, biserica locală și multe Biserici ale lui Hristos?

R: Isus se referea la faptul că credincioșii sunt una în duh și una în comuniune. Nu trebuie să fim pur și simplu „Una”, ci să fim „una în Hristos” Au existat creștini în diferite organizații încă din vremea lui Tertulian, în anul 200 d.Hr. Când o organizație care se autointitulează „Singura Biserică Adevărată a lui Hristos” arde pe rug credincioși precum Jan Hus, excomunică credincioși precum Martin Luther, lansează cruciade împotriva credincioșilor precum valdenzii sau masacrează un întreg oraș italian, adevărații creștini din acele vremuri ar trebui să fugă, nu să fie una cu acea organizație. Vezi „When Cultists Ask”, pag. 187-188, pentru un răspuns diferit, dar complementar.

Î: În Ioan 18:1, cum se pronunță „Cedron”?

R: Se scrie și „Kidron”. Concordanța lui Cruden spune că primul sunet este un „s”, iar accentul cade pe prima silabă.

Î: În Ioan 18:2, cum se face că Isus mergea des acolo, având în vedere că se afla în Ierusalim doar în acea săptămână?

R: Aceasta nu a fost singura dată când Isus și ucenicii s-au aflat în Ierusalim. De asemenea, treceau pe lângă Ghetsimani de două ori pe zi, mergând spre Templu și întorcându-se de acolo. Nu erau suficiente hanuri și case pentru a găzdui toți oamenii care veneau la Ierusalim în săptămâna Paștelui. Vremea era însă bună, așa că majoritatea oamenilor dormeau pur și simplu în aer liber.

Î: În Ioan 18:3, de ce au adus soldații lanterne?

R: Probabil au adus lanterne atât pentru a vedea în întuneric, în general, cât și pentru că se gândeau că ar putea fi nevoiți să-L caute pe Isus în grădină toată noaptea. Au adus săbii pentru a-L aresta pe Prințul Păcii. Rețineți că Isus i-a întâmpinat la poartă.

Î: În Ioan 18:9, cum se face că Isus nu a pierdut niciunul dintre ucenicii Săi, din moment ce Isus a pierdut unul (Iuda) în Ioan 17:12? (Musulmanul Ahmad Deedat a adus în discuție acest aspect.)

R: După ce Iuda a plecat să-L trădeze pe Isus, Isus a spus în Ioan 17:12: „Cât timp am fost cu ei, i-am păzit și i-am ocrotit prin Numele Tău, numele pe care Mi l-ai dat. Niciunul dintre ei nu s-a pierdut, cu excepția fiului pierzării, pentru ca Scriptura să se împlinească.” (BSB).

Din punct de vedere exterior, o modalitate de a privi acest lucru este aceea că niciunul dintre cei doisprezece ucenici (inclusiv Iuda) nu a fost capturat fizic, arestat, rănit sau pierdut în vreun alt fel în Grădina Ghetsimani.

Cu toate acestea, o modalitate mai bună de a înțelege este din punct de vedere spiritual. Când ucenicii au fugit, Ioan 18:9 spune: „Aceasta [fuga] a fost pentru a împlini cuvântul pe care El îl spusese: «Nu am pierdut pe niciunul dintre cei pe care Mi i-ai dat.»” (BSB) Din punct de vedere spiritual, Iuda era într-adevăr pierdut, dar versetul din Ioan 18:9 este calificat prin expresia „din cei pe care Mi i-ai dat”. Iuda nu a „devenit rău” abia la sfârșit, ci, potrivit Ioan 12:6, Iuda fura bani din punga cu bani pe tot parcursul slujirii lui Isus.

Î: În Ioan 18:12, cine era marele preot?

R: Ana fusese mare preot între anii 6 și 15 d.Hr. El putea fi numit mare preot, la fel cum un fost președinte al Statelor Unite este încă numit președinte. În Vechiul Testament, funcția de mare preot era pe viață. Cu toate acestea, Ana a fost destituit de procuratorul roman al Iudeei, Valerius Gratus, în anul 15 d.Hr. Marele preot în funcție era Caiafa, unul dintre cei patru gineri ai săi.

Î: În Ioan 18:12-19:16, scepticul Bart Ehrman întreabă de ce Iisus a fost biciuit în timpul procesului, și nu după ce acesta s-a încheiat. (Jesus, Interrupted, p. 44)

R: În primul rând, nu a fost un singur proces, ci două: unul iudaic și unul roman. În al doilea rând, biciuirea a avut loc la ceea ce Pilat credea că va fi sfârșitul procesului roman. După ce Pilat s-a hotărât, Ioan 19:6 explică ce a făcut Pilat, iar Ioan 19:12 explică de ce. Pilat știa că iudeii îl voiau mort pe Isus, dar încerca să-l elibereze. A poruncit ca Isus să fie biciuit, apoi l-a arătat mulțimii, plin de sânge, sperând că aceasta se va mulțumi cu atât. Însă mulțimile au insistat asupra pedepsei cu moartea și au invocat un argument pe care Pilat nu îl anticipase: Isus Se numise pe Sine rege, iar dacă Pilat ar fi eliberat un rege autoproclamat, acest lucru ar fi dat foarte, foarte rău pentru Pilat. Astfel, Pilat nu a avut de ales; a-l declara pe Isus nedemn de moarte ar fi arătat într-o lumină proastă pe Pilat, dacă s-ar fi ajuns la urechile împăratului Tiberiu, care era suspicios, că Pilat era indulgent cu trădătorii Romei.

Însă Ehrman pornește de la presupunerea eronată că procesele din antichitate trebuiau să fie echitabile sau să respecte standardele moderne. De exemplu, în 738/739 î.Hr., într-un proces din Irak, un grup de bărbați a fost acuzat că nu a restituit banii care aparțineau altcuiva. Li s-a cerut să depună un jurământ că nu au făcut acest lucru, apoi au fost biciuiți, iar califul a fost informat cu privire la situația lor. Hotărârea a fost ca aceștia să depună un jurământ și apoi să fie eliberați [ca nevinovați]. Pentru mai multe informații, consultați „Istoria lui al-Tabari”, vol. 26, p. 7.

Un al doilea exemplu a avut loc în anul 743/744 d.Hr., când califul al-Walid a ordonat gărzilor sale să-l bată pe Khalid, spunând: „Vreau să-i aud vocea” (adică, în agonie). Apoi, Khalid a fost închis până când Yusuf bin ‘Umar a adus bani din Irak pentru a-l răscumpăra pe Khalid. Khalid nu voia să fie vândut, dar nu avea banii pe care îi avea Yusuf, așa că al-Walid a luat banii și l-a vândut pe Khalid. Yusuf l-a torturat mai întâi pe Khalid, apoi l-a biciuit și, în cele din urmă, l-a ucis cu un instrument de tortură cu țepi înfipt în piept. Toate acestea s-au întâmplat fără ca califul sau oricine altcineva să-l declare pe Khalid vinovat de ceva. Acest episod se regăsește în „Istoria lui al-Tabari”, vol. 26, pp. 176-177.

Un al treilea exemplu: în același an, Sulayman a tras atât de tare de barba lungă a lui Yusuf, încât i-a smuls o parte din ea. După aceea, Yusuf a fost închis în palatul verde. Califul Yazid a spus că l-a închis pe Yusuf doar pentru a-l putea trimite în Irak și a-l prezenta oamenilor asupra cărora acesta comisese nedreptăți. Acest lucru se găsește în „Istoria lui al-Tabari”, vol. 26, pp. 203-204.

Î: În Ioan 18:13-27, există vreo îndoială cu privire la ordinea acestor versete?

R: Nu chiar. Versetele se află în ordinea actuală în 55 de texte și familii de texte. Doar trei surse au o ordine diferită.

Ordinea este 13, 24, 14-15, 19-23, 16-18, 25b-27 în manuscrisul siriac sinaitic (secolele IV-VII). Ordinea este 13, 24, 14-23, 24, 25-27 în scrierile lui Chiril (444 d.Hr.). În manuscrisul 225 (scris în 1192 d.Hr.) ordinea este 13a, 24, 13b-23, 24-27.

Î: În Ioan 18:28, de ce credeau preoții că se vor pângări dacă ar fi intrat în sala de judecată a lui Pilat?

R: Tradiția fariseilor era că se vor pângări nu numai dacă mâncau împreună cu un neam, ci și dacă intrau în casa unui neam, întrucât neamurile mâncau mâncare necurată, iar fariseii îi considerau pe neamuri necurati. Fariseii credeau că, făcând asta, se vor pângări pentru șapte zile.

Această concepție nu se limita doar la farisei. Chiar și Petru tindea să creadă acest lucru, după cum reiese din Faptele Apostolilor 10 și Galateni 2:12-15.

Cu toate acestea, Vechiul Testament nu conținea nicio lege care să interzică mâncarea împreună cu neamurile. Regina Estera a mâncat împreună cu neamurile. Observați cât de preocupați erau fariseii de necurăția rituală, cum ar fi mâncarea împreună cu neamurile, în timp ce puneau la cale uciderea Lui.

Î: În Ioan 18:31, având în vedere că iudeilor nu li se permitea să-L execute pe Isus, de ce au spus: „Conform legii aceleia, El trebuie să moară”?

R: Ambele afirmații sunt corecte. Iudeii au argumentat că, potrivit Legii iudaice din Vechiul Testament, Isus trebuia omorât. Dar romanii le-au luat dreptul de a executa pe cineva. Așadar, au găsit o cale de a-i determina pe romani să-L execute pe Isus în locul lor.

Î: În Ioan 18:31, de ce Sinedriul nu a putut să-L execute pe Isus?

R: Puterea de a executa le-a fost luată de către romani. Iată documentația istorică.

1. Iosifus, în cartea sa „Războaiele iudeilor”, cartea a 2-a, capitolul 8, spune: „Iar acum partea din Iudeea care aparținea lui Arhelau a fost transformată într-o provincie, iar Caponius/Coponius, unul dintre membrii ordinului ecvestru al romanilor, a fost trimis ca procurator, având puterea asupra vieții și a morții încredințată în mâinile sale de către Cezar.” Iosif menționează, de asemenea, că Sinedriul și-a pierdut puterea asupra cazurilor de pedeapsă capitală în „Antichitățile iudeilor”, 20.9. (Scrisă în jurul anilor 93-94 d.Hr.)

2. În Talmudul babilonian, Sanhedrin, capitolul 4, după pagina 37, recto. Rabbi Rachman a spus: „Când membrii Sanhedrinului s-au trezit lipsiți de dreptul asupra vieții și morții, o consternare generală s-a stăpânit asupra lor; și-au acoperit capetele cu cenușă și trupurile cu pânză de sac, strigând: «Vai de noi, căci sceptrul s-a îndepărtat de Iuda, iar Mesia nu a venit!»” Acest lucru s-a întâmplat în jurul anului 7 d.Hr. (Preluat din lucrarea lui Josh McDowell, *Evidence That Demands a Verdict*, vol. 1, p. 169, și din *Jesus Before the Sanhedrin* de Augustin Lemann, 1886, tradusă de Julius Magath, NL#0239683, Biblioteca Congresului # 15-24973. A se vedea, de asemenea, „Pugio Fidei”, de Raymundus Martini, publicată de De Vosin în 1651. (p. 148)

3. Talmudul: „Cu puțin mai mult de patruzeci de ani înainte de distrugerea Templului, evreilor li s-a luat puterea de a pronunța sentințe capitale.” Talmudul din Ierusalim, Sanhedrin, folio 24. (p. 147)

Î: În Ioan 18:36, Împărăția lui Isus nu era din această lume pentru că evreii L-au respins pe Isus?

R: Pilat era guvernatorul roman al Iudeei (26-36 d.Hr.), dar nici măcar lui nu i se permitea să se numească rege. Nimeni din Iudeea nu trebuia să fie numit rege, cu excepția regelui Irod. Faptele Apostolilor 2:23 le-a reamintit oamenilor că Dumnezeu a știut dinainte că Isus va fi dat în mâinile morții. Cu toate acestea, Isus a venit oferind întregii națiuni șansa de a face parte din Împărăția Sa. Oferta a fost sinceră, iar faptul că au respins-o a fost vina lor, nu a lui Hristos.

Poate că o analogie va ajuta. Dacă 100% dintre oameni L-ar accepta pe Dumnezeul Adevărat, atunci 100% dintre oameni ar ajunge în Rai; Iadul ar fi gol. Cu toate acestea, Dumnezeu știe că nu o vor face. Este vina fiecărei persoane, nu a lui Dumnezeu, că ratează oferta sinceră a lui Dumnezeu.

Î: În Ioan 18:37, poate cineva să fie din adevăr și să nu audă vocea lui Isus?

R: În ultimă instanță, nu. Vă puteți imagina pe cineva care trăiește în Rai pentru totdeauna și nu aude niciodată vocea lui Isus? - Desigur că nu. La fel, contrar legendei catolice, nu Petru este paznicul Raiului. Ci Isus este Poarta, așa cum arată Ioan 10:7,9. Așa cum a subliniat Isus în Ioan 10:1,3,8-9, oricine merge în Rai trece prin singura ușă. Chiar și cei care merg în Rai murind ca niște copilași trec prin Isus.

Î: În Ioan 18:38, ce a vrut să spună Pilat când a întrebat: „Ce este adevărul”?

R: Mai întâi o glumă cu o morală, apoi răspunsul. Odată, unui om de știință, unui inginer și unui avocat necinstit li s-a cerut să dea suma lui 1 + 1. Omul de știință a spus 2,0, inginerul a spus cam 2, iar avocatul a răspuns: „Ce vrei tu să fie?”. Unii oameni cred că adevărul este negociabil sau că este decis printr-un vot democratic, de către un lider sau de către un judecător.

Răspunsul: Deși Pilat ar fi putut pune această întrebare din naivitate, pentru că nu se gândise niciodată la această chestiune, acest lucru este foarte puțin probabil. Fie se întreba care era viziunea lui Isus asupra adevărului, fie Pilat făcea o remarcă cinică, oarecum asemănătoare cu cea a avocatului necinstit din gluma anterioară.

Mulți oameni de astăzi au un interes redus sau deloc pentru adevăr. Mulți consideră că acesta nu este relevant pentru ei. Unii sunt atât de prinși în gândirea relativistă, încât cred că adevărul obiectiv nu există. Nu este deci o surpriză faptul că Pilat nu a recunoscut adevărul, chiar dacă acesta se afla chiar în fața lui.

Î: În Ioan 18:38; 19:4,6, Bart Ehrman consideră semnificativ faptul că tocmai în Evanghelia după Ioan Pilat îl declară pe Isus nevinovat de trei ori. El spune că, dacă romanii l-au declarat pe Isus nevinovat, aceasta implică faptul că iudeii sunt cei care L-au ucis pe Hristos. (Jesus, Interrupted, p. 45)

R: Scepticul Ehrman menționează doar Evanghelia după Ioan, așa că pare că încearcă să-i pună pe scriitorii evangheliilor unul împotriva celuilalt, arătând că Ioan a fost cel care a subliniat faptul că nu Pilat a fost cel care l-a declarat pe Isus vinovat. Cu toate acestea, și în Evanghelia după Luca, Pilat l-a declarat pe Isus nevinovat de trei ori, în Luca 23:4, 14, 22. Matei a menționat acest lucru o dată în Matei 27:24, iar Marcu nu a inclus aceste afirmații, ci doar aluzii. Așadar, dacă Ehrman ar fi încercat să prezinte o imagine echilibrată și exactă, nu înțeleg de ce nu l-a menționat pe Luca la fel de des pe cât l-a menționat pe Ioan.

Indiferent de asta, ar fi fals să se afirme că Ioan „i-a scos pe romani din responsabilitate” pentru moartea lui Isus. Ioan 19:1 spune că Pilat și soldații romani l-au biciuit pe Isus și i-au pus coroana de spini. Ioan 19:23 spune că soldații (adică soldații romani) au fost cei care L-au răstignit pe Isus. Soldații lui Pilat erau cei care urmau să-I frângă picioarele lui Isus, dar apoi I-au străpuns coasta cu o suliță, conform Ioan 19:33-34.

În cele din urmă, deși atât conducătorii iudei, cât și romanii au fost implicați în moartea lui Isus, nu uitați ce este și mai semnificativ. Deși Isus ar fi putut să fugă înainte de arestarea Sa din Grădina Ghetsimani, El a ales în mod voluntar să rămână pentru a muri pe cruce pentru păcatele noastre. Așadar, într-un sens mai profund, păcatele noastre și faptul că Isus ne-a iubit suficient încât să moară pentru păcatele noastre sunt cele care L-au dus pe cruce.

Î: În Ioan 19:1-20:31, Ehrman scrie: „Evanghelia după Ioan îi acuză pe «iudei» în termeni destul de grafici pentru respingerea și uciderea lui Isus (capitolele 19-20); iar într-un pasaj îngrozitor, el indică de fapt că iudeii nu sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copii ai Diavolului (Ioan 8:42-44). Este greu să fii mântuit dacă Satana este tatăl tău.” (Jesus, Interrupted, p. 243)

R: Mai întâi, consultați întrebarea anterioară pentru un exemplu în care Ehrman îl acuză pe nedrept pe Ioan. Prin citarea eronată a Scripturii pentru a încerca să joace „carta rasială”, polemicile lui Ehrman își pierd orice pretenție de imparțialitate. Trei puncte în răspuns.

1) Ioan 8:42-44 nu spune nimic despre capacitatea lor de a se pocăi și de a fi mântuiți.

2) Ioan 8:42-44a se referă la starea lor spirituală, nu la ascendența biologică. De fapt, probabil că aproape 100% dintre urmașii lui Isus la acel moment erau evrei. Ascendența umană a lui Isus era aceeași cu a lor. Nu cred că Ehrman ar considera serios că Isus spunea că genele mamei Sale proveneau de la Satana.

3) Isus nu se adresa tuturor evreilor; El răspundea evreilor care îi puneau la îndoială descendența. Astăzi, dacă cineva te-ar numi (eufemistic) „descendent nelegitim” și tu ai răspunde, ar fi corect să spui că te refereai la toți cei din rasa acuzatorului? Ehrman nu este mai corect.

În cele din urmă, este interesant să comparăm afirmația lui Ehrman de aici, din *Jesus, Interrupted*, p. 243, cu cea din *Jesus, Interrupted*, p. 72, unde spune că, spre deosebire de celelalte evanghelii, Isus „nu are niciun fel de proces oficial în fața sinedriului iudaic”. Deși consider că Ioan 18:12-26 indică (deși nu dovedește) un proces oficial, ideea este că Ehrman nu explică de ce, pe de o parte, consideră că Ioan este antisemit, iar pe de altă parte, de ce crede că numai romanii și nu evreii l-au judecat pe Isus în Evanghelia după Ioan.

Î: În Ioan 19:1, cum arăta o biciuire romană?

R: Nu era ceva ce ți-ai dori să experimentezi pe propria piele. Biciul pe care îl foloseau nu semăna cu un bici occidental. Mai degrabă, era numit „pisica cu nouă cozi” deoarece avea nouă capete. La fiecare capăt era legată o bucată de metal sau de piatră. Persoana antrenată care executa biciuirea nu încerca atât să provoace durere, cât să smulgă cât mai multă piele posibil. De multe ori, prizonierul care trebuia să fie răstignit nu ajungea să fie răstignit, deoarece nu supraviețuia biciuirii. De obicei, se prescriau 40 de lovituri de bici, dar se aplicau cu una mai puțin, adică 39, pentru a arăta cât de buni erau.

Î: În Ioan 19:2, cum arătau spinii?

R: Spinii proveneau de la plante de deșert și aveau adesea o lungime de peste un inch.

Î: În Ioan 19:2, de ce i-au pus lui Isus o mantie purpurie?

R: Vopseaua purpurie era scumpă, provenind de la moluștele murex care trăiau de-a lungul coastei feniciene. Purpura era o culoare a regalității, iar aceasta ar fi fost o expresie sarcastică a pretențiilor lui Isus de a fi rege.

Î: În Ioan 19:8,12, de ce se temea aici Pilat din Pont?

R: În primul rând, Pilat era păgân, iar grecii și romanii aveau mituri despre zei care veneau printre oameni și îi judecau în funcție de modul în care erau tratați. Cu toate acestea, nu știm dacă Pilat considera pretențiile lui Isus credibile sau nu.

Pontius Pilat avea obiective contradictorii. El nu-L considera pe Isus vinovat și ar fi putut să-L elibereze. Totuși, dacă iudeii L-ar fi acuzat că nu este un prieten al Cezarului pentru că a eliberat un rege rebel, atunci Pilat nu putea permite asta. Împăratul roman Tiberiu era adesea suspicios, violent și, la momentul respectiv, bolnav. Dacă s-ar fi aflat că Pilat a eliberat un rege rival, acest lucru i-ar fi putut crea mari probleme. Totuși, Matei 27:19 spune că soția lui Pilat i-a trimis un mesaj în care îi spunea că a suferit într-un vis din cauza lui Isus. Astfel, Pilat avea motive întemeiate să fie precaut. Cine era acest om, arestat abia noaptea trecută, care putea să intre în visul soției sale?

În Ioan 19:8-11, Pilat a spus că avea putere, dar, de fapt, era doar un pion în mâinile iudeilor și ale lui Satana. Iudeii voiau ca Isus să moară și doreau ca vina să cadă asupra lui Pilat, nu asupra lor. Pilat a înțeles acest lucru.

Î: În Ioan 19:10, când au mai văzut oamenii că nu era nimic greșit, dar nu au avut curajul moral să ia apărarea a ceea ce era drept?

R: Din păcate, Petru a făcut asta și l-a rătăcit pe Barnaba, în Galateni 2:11-13. Ni se poruncește să nu facem asta în Romani 14:6. Din păcate, creștinii din sudul Americii au făcut asta în perioada sclaviei din America; majoritatea locuitorilor din sud nu dețineau sclavi. Dar nici măcar cei care nu dețineau sclavi nu s-au ridicat să spună: „Exploatarea acestor oameni ca sclavi este greșită”.

Lumea a procedat astfel în cazul genocidului armean, care a făcut până la 1,5 milioane de victime în Turcia, în 1915. Președintele SUA, Woodrow Wilson, a încercat să încurajeze lumea să ia măsuri, dar nici Congresul SUA, nici restul lumii nu au făcut nimic. Mai târziu, Hitler a spus că nimeni nu va observa Holocaustul evreiesc, pentru că nimeni nu a observat genocidul armean. Chiar și în timp ce se desfășura Holocaustul evreiesc, înainte de Pearl Harbor, multora din SUA nu le păsa de Holocaustul evreiesc; ei doreau doar să nu fie nevoiți să lupte ei înșiși (deși trimiteau provizii Aliaților). Abia după ce SUA au fost atacate la rândul lor la Pearl Harbor a început să circule o zicală despre americani: „Yankeii sunt grozavi, când în sfârșit își fac apariția”.

Apropo, știați că ar putea exista până la un milion de sclavi în lume astăzi? Se află în Libia și în Sudan. Există cineva care să le ia apărarea?

Din păcate, este mult prea ușor să nu iei atitudine pentru ceea ce este drept.

Î: În Ioan 19:11, există păcate mai grave decât altele?

R: Unora dintre creștini li se spune că toate păcatele sunt la fel, dar nu asta ne învață Scriptura.

În Ioan 19:11, Isus i-a spus lui Pilat că cei care L-au predat pe Isus lui Pilat erau „vinovați de un păcat mai mare”.

Blasfemia împotriva Duhului Sfânt este diferită de celelalte păcate, deoarece este de neiertat (Matei 12:31, 32; Marcu 3:28-30; Luca 12:10-11).

1 Ioan 5:16-17 vorbește despre un păcat care duce la moarte (blasfemia împotriva Duhului Sfânt) și despre alte păcate care nu duc la moarte.

Romani 1:24-28 vorbește despre oamenii răi care sunt lăsați pradă unei depravări din ce în ce mai mari.

Ezechiel 8:6, 13 arată că unele păcate sunt mai detestabile pentru Dumnezeu decât altele.

În Matei 23:14, Isus spune că fariseii vor avea o condamnare mai mare.

Matei 23:15 spune că unii dintre ucenicii fariseilor vor fi de două ori mai mult fii ai iadului decât erau ei.

În Luca 10:12, Isus a spus că, la judecată, va fi mai ușor de suportat pentru Sodoma și Gomora decât pentru cei care L-au respins pe Isus.

Chiar și la răstignire, după ce Isus a fost răstignit la instigarea iudeilor, aceștia nu au vrut să păcătuiască lăsând un trup pe cruce în timpul Sabatului. Ce ipocrizie!

Cu toate acestea, orice păcat este la fel într-un anumit sens: chiar și un singur păcat este suficient pentru a te împiedica să fii desăvârșit și să ajungi în Rai, iar încălcarea chiar și a unei singure legi este suficientă pentru a te condamna ca pe un încălcător al legii (Iacov 2:8-11)

Î: În Ioan 19:14-15, Pilat a arătat dispreț față de iudei. De ce oamenii manifestă uneori dispreț față de alții? Există momente în care ar trebui sau nu să facem acest lucru?

R: Se pare că Pilat a vrut să le reamintească iudeilor că el era deasupra lor și nu voia ca ei să creadă că erau respectați. Pe de altă parte, Isus, în Ioan 18:19-23, deși nu a arătat dispreț, nu s-a supus interogatoriului Marelui Preot. Isus nu s-a obosit să răspundă la acuzațiile din Marcu 14:60-61. Nu ar fi făcut nicio diferență.

Deși nu ar trebui să arătăm dispreț față de oameni, ni se poruncește să nu lăsăm ca ceea ce este bun să fie numit rău în Romani 14:16. Isus ar fi putut evita confruntarea dacă ar fi ales să vindece chiar în fața fariseilor în Marcu 31-3, în loc să-i spună: „Ridică-te în fața tuturor”. Există momente în care ar trebui să ne menținem poziția.

Î: În Ioan 19:15, ce știm despre răstignire?

R: Au fost descoperite rămășițele unui bărbat pe o cruce din lemn de măslin într-o peșteră situată la nord-est de Ierusalim, numită Giv’at ha-Mivtar. Acestea arată că bărbatul a fost răstignit cu fața spre înainte, iar un cui a fost înfipt prin ambele călcâie ale piciorului drept, ceea ce înseamnă că picioarele îi erau întoarse lateral. Pe cruce se afla un cui suplimentar care oferea un sprijin pentru șoldul stâng. Două cuie erau în încheieturile mâinilor (nu în palme), unde se fixau. Cuvântul grecesc pentru „mână” include și încheietura. Picioarele au fost zdrobite cu o singură lovitură, care a zdrobit piciorul drept și a fisurat piciorul stâng.

Oțetul era probabil un vin acru, din ceea ce aveau soldații romani. Vinul acru ar fi fost un astringent care ar fi avut tendința de a contracta mușchii gâtului, astfel încât el să nu poată striga de durere la fel de tare.

Î: În Ioan 19:15, ce se întâmplă adesea când cineva își schimbă loialitatea?

R: Au renunțat cu voce tare la supunerea față de regele lui Dumnezeu pentru a-și îndrepta loialitatea către Roma. Cu toate acestea, în decurs de 40 de ani se vor răzvrăti împotriva Romei, iar evreii vor suferi pierderi mari de vieți omenești.

O viță de vie care crește în două moduri diferite este slabă, așa cum arată alegoria din Ezechiel 17.

Din punct de vedere istoric, știați că, la un moment dat, Franța avea mulți protestanți? În Franța erau mulți protestanți, numiți hughenoți. Regele Carol al IX-lea, un monarh catolic, era tolerant față de protestanți. Pentru a încerca să mențină pacea între catolici și protestanți, el a aranjat căsătoria surorii sale, Margareta, cu un nobil protestant, Henric al III-lea de Navara. Aproape toți liderii hughenoți au venit la Paris (orașul anti-protestant) pentru a sărbători nunta. Însă, câteva zile mai târziu, în 23-24 august 1572, catolicii au ucis 30.000 de hughenoți cu acordul tacit al regelui, la instigarea mamei sale, Caterina de Medici. Acest lucru s-a întâmplat mai întâi în Paris, apoi s-a răspândit în toată țara. Faptul că regele Spaniei se pregătea să trimită o armată numeroasă în Franța ar fi putut fi, de asemenea, un factor determinant. Oricum, Carol al IX-lea a murit în 1574 de tuberculoză.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aliații le-au promis liderilor din Filipine și Vietnam că țările lor vor obține independența dacă vor opune rezistență japonezilor. După război, Statele Unite au decis să păstreze Filipinele. A urmat un război de gherilă, iar apoi Statele Unite au decis să acorde independența acestei țări. Franței, care fusese cucerită în totalitate de Germania, i s-a permis să păstreze Vietnamul. Vo Nguyen Giap și Ho Chi Minh, care la un moment dat simpatizau cu SUA și cu Occidentul, au apelat la Rusia pentru ajutor în alungarea francezilor între 1546 și 1954. Dacă Aliații și-ar fi păstrat influența mondială, Războiul din Vietnam s-ar fi putut să nu aibă loc niciodată.

Î: În Ioan 19:17-18, ce semnificație simbolică are faptul că Isus și-a purtat propria cruce în afara orașului?

R: Probabil că Isus a purtat traversa grea, nu întreaga cruce. La fel, Isaac a purtat lemnul pentru propria sa jertfă în Geneza 22:1-6. De asemenea, conform Legii lui Moise, jertfa pentru păcat trebuia dusă în afara taberei, conform Exodul 29:14 și Evrei 13:11 și următoarele. În acest caz, ceea ce era cel mai prețios pentru noi, adică jertfa lui Isus, era cel mai disprețuit de romani și de iudei.

Î: În Ioan 19:22, de ce nu a fost Pilat de acord cu cererea preoților de a nu scrie „Împăratul iudeilor”?

R: Se pare că Pilat nu a văzut niciun motiv să facă pe placul Sinedriului. Poate că Pilat dorea ca inscripția să nu doar descurajeze rebelii, ci și să facă parte dintr-un „joc” menit să insulte autoritățile iudaice.

Pilat și preoții nu se înțelegeau bine. Este interesant faptul că singura dată când au lucrat în armonie a fost doar pentru o clipă, când Satana i-a folosit împreună pentru a-L răstigni pe Hristos.

Î: În Ioan 19:23, această mantie era o raritate, având în vedere că era fără cusături?

R: Nu, nu era rară, dar era mai valoroasă. Mantia interioară era de obicei confecționată din două bucăți de pânză cusute împreună pe laterale. La p. 480 se menționează că, întrucât veșmântul lui Isus era fără cusături, probabil era mai valoros decât veșmântul simplu cusut. Se speculează că ar fi putut fi dăruit lui Isus de una dintre femeile care îi ofereau sprijin financiar lui Isus și ucenicilor Săi.

Î: Ioan 19:26 sugerează oare că o putem considera și pe Maria mama noastră?

R: Nu. Tot ceea ce Biblia poruncește unei anumite persoane nu înseamnă neapărat că toată lumea trebuie să facă același lucru. Ca exemplu absurd, faptul că Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia să nu se căsătorească nu înseamnă că toți creștinii nu trebuie să se căsătorească.

Isus i-a încredințat lui Ioan să aibă grijă de Maria, așa cum un fiu bun are grijă de mama sa. Noi nu trebuie să avem grijă de Maria.

Î: Ioan 19:26 îi atribuie oare Mariei rolul de „Mediatoare” (co-mediatoare) și de „Răscumpărătoare” (co-răscumpărătoare), așa cum susține Biserica Romano-Catolică?

R: Deloc. Simplul fapt că Iisus a menționat-o pe mama Sa și chiar i-a cerut lui Ioan să aibă grijă de ea nu îi conferă acesteia mai mult decât a spus Iisus. Biblia nu spune absolut nimic despre faptul că Maria ar fi co-mântuitoare sau co-mijlocitoare. De fapt, tradiția Bisericii până în anul 325 d.Hr. nu știe absolut nimic despre aceste erori doctrinare inventate recent.

Iată cele mai vechi referiri la Maria ca Mijlocitoare.

Sfântul Bernard (1090 - 1153): „[Maria este numită] poarta cerului, pentru că nimeni nu poate intra în acel regat binecuvântat fără să treacă prin ea.”

Sfântul Bonaventura (1221 – 1274): „Așa cum luna, care se află între soare și pământ, transmite acestuia din urmă tot ceea ce primește de la cel dintâi, tot așa Maria revarsă asupra noastră, cei care suntem în această lume, harurile cerești pe care le primește de la soarele divin al dreptății.”

Albert cel Mare (d. 1280): „Ea este Distribuitoarea universală a tuturor darurilor cerești.”

Sfântul Antonin (decedat în 1459): „Toate harurile care au fost vreodată acordate oamenilor au venit toate prin Maria.” Sfântul Antonie (c. 250–350 d.Hr.) a fost o altă persoană, și nu există nicio scriere care să ateste că el ar fi spus ceva de acest fel.

Alfons Maria de Liguori, canonizat ca Sfântul Alfons în 1839 (1750 d.Hr.), a scris o carte intitulată „Glorile Mariei”. Aceasta continuă să fie publicată și astăzi, sub diverse imprimaturi bisericești. Diverse capitole din carte poartă titlurile: „Maria, ajutorul nostru”, „Maria, mijlocitoarea noastră”, „Maria, apărătoarea noastră” etc.

1935: Papa Pius al XI-lea i-a acordat Mariei titlul de „co-mântuitoare” în timpul unei transmisiuni radio. ₁

21 noiembrie 1964: Capitolul 8 al Constituției dogmatice a Bisericii, adoptat de Conciliul Vatican II și „promulgat solemn de Sfântul Pape Paul al VI-lea”, afirmă, printre altele: 

„Pe bună dreptate, așadar, Părinții o văd pe Maria nu doar ca pe o persoană implicată pasiv de Dumnezeu, ci ca pe una care cooperează liber la opera mântuirii omului prin credință și ascultare. Căci, după cum spune Sfântul Irineu de Lyon, ea, fiind ascultătoare, a devenit cauza mântuirii pentru ea însăși și pentru întreaga rasă umană. De aceea, nu puțini dintre Părinții timpurii afirmă cu bucurie alături de el în predicile lor... «moartea prin Eva, viața prin Maria». Această unire a mamei cu Fiul în opera mântuirii se manifestă de la momentul concepției virgine a lui Hristos până la moartea Sa”

„Ridicată la cer, ea nu a renunțat la această slujbă mântuitoare, ci, prin mijlocirea sa multifacetică, continuă să ne aducă darurile mântuirii veșnice. Prin iubirea sa maternă, ea are grijă de frații Fiului său, care încă călătoresc pe pământ înconjurați de pericole și dificultăți, până când sunt conduși în căminul lor binecuvântat. De aceea, Fecioara Preasfântă este invocată în Biserică sub titlurile de Apărătoare, Ajutoare, Binefăcătoare și Mijlocitoare.”

Vezi „When Critics Ask”, pp. 188-189, pentru un răspuns complementar.

Î: În Ioan 19:28, cum ar putea exista un Dumnezeu însetat? (Musulmanul Ahmad Deedat a ridicat această întrebare.)

R: Noi ne închinăm unui Dumnezeu care înțelege personal setea și nevoile noastre. Dacă Isus nu ar fi venit niciodată pe pământ, Dumnezeu nu ar fi experimentat niciodată aceste lucruri. Așadar, cum ar fi putut Dumnezeu vreodată să empatizeze cu noi sau să înțeleagă situația noastră umană? Dar ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu Atotputernicul, care poate face orice, ar decide să se facă om? Isus nu numai că ne spune să fim credincioși și să perseverăm, ci știe cât de greu este uneori și ne înțelege suferința. Acum, musulmanii ar spune că Allah ar fi conștient de durerea fiecăruia, dar Isus, nu Allah, este Cel care ar înțelege din proprie experiență ce înseamnă suferința noastră, pentru că și El a suferit și a trăit durerea pentru noi.

Î: În Ioan 19:29, de ce se afla isopul acolo?

R: Isopul era o plantă acoperită de mușchi pe care toată lumea trebuia să o folosească pentru a stropi sângele mielului de Paște pe ușa casei lor, conform Exodului 12:22. Preoții foloseau, de asemenea, isopul pentru a-i declara curați pe leproși, conform Leviticul 14.

Î: În Ioan 19:29, cum arătau bureții pe vremea aceea?

R: Bureții de astăzi sunt adesea sintetici. Bureții de pe vremea aceea erau obținuți din bureți, care sunt animale primitive ce cresc pe fundul oceanului.

Î: În Ioan 19:30, de ce a spus Isus „S-a împlinit” aici?

R: Cuvântul grecesc folosit aici, tetelestai, era un termen contabil care însemna „plătit integral”. Conform lucrării The Bible Knowledge Commentary: New Testament, p. 340, au fost găsite chitanțe pe papirus pe care era scris tetelestai. Încercarea fusese dusă la bun sfârșit, iar prin moartea lui Isus și învierea Sa ulterioară, răscumpărarea noastră față de cerințele dreptății a fost asigurată. Strigătul lui Isus a fost unul de triumf, nu de eșec.

De asemenea, masa de Paște cuprindea patru pahare. Conform sursei citate, al doilea pahar reprezenta răscumpărarea de la îngerul morții. După ce îl bea, capul familiei spunea „s-a împlinit”.

Î: În Ioan 19:33, li se rupeau adesea picioarele criminalilor executați?

R: Desigur, oasele erau rupte atunci când cineva era executat prin lapidare. În timpul răstignirii, după cum este descrisă aceasta, se pare că nu era nimic neașteptat sau neobișnuit în acest sens. Arheologii au descoperit în 1968 scheletul unui bărbat care a murit prin răstignire, iar picioarele sale erau rupte printr-o singură lovitură. Romanii numeau această lovitură „crurifragium”.

Î: În Ioan 19:38, ar trebui să acceptăm existența unor „credincioși secreți”, așa cum a fost Iosif din Arimateea?

R: Există o mare diferență între o persoană care știe pur și simplu că Evanghelia este adevărată și o persoană care își încredințează viața lui Hristos. Se pare că existau două categorii de credincioși secreți.

Cei care doar credeau: Fariseii din Ioan 12:42-43 știau că învățătura lui Isus era adevărată, dar nu L-au urmat pe Isus pentru că „iubeau mai mult lauda oamenilor decât lauda lui Dumnezeu”. Alții care doar credeau, deși nu în secret, includ pe Simon Magul din Faptele Apostolilor 8:13, 18-20 și pe făcătorii de nelegiuiri din Matei 7:21-23.

Cei care L-au urmat: Iosif din Arimateea nu doar a crezut, ci L-a urmat, după cum se arată în Ioan 19:38. El nu s-a opus lui Isus, iar Iosif a acționat în conformitate cu credința sa. O idee asupra căreia merită să ne gândim este: când dorește Dumnezeu ca un credincios să fie deschis, și în ce circumstanțe dorește Dumnezeu ca un credincios să creadă în secret? Desigur, aceeași persoană poate fi discretă într-o situație și deschisă în alta.

Î: În Ioan 20:10-15, îngerii nu apar de obicei cu aripi și aureole?

R: Doar în artă, dar nu și în Biblie, cu excepția serafimilor și a heruvimilor.

Î: În Ioan 20:14-16, de ce nu l-a recunoscut Maria Magdalena pe Isus?

R: Există trei motive posibile, și toate pot fi adevărate.

1. Maria nu se aștepta să-L mai vadă pe Isus în această viață. Ea nu se aștepta să-L recunoască.

2. Maria „știa” cum arăta Isus acum. Ea îi văzuse trupul sfâșiat, alb în moarte. Când l-a văzut pe Isus viu, aceasta nu corespundea deloc așteptărilor ei. De exemplu, uneori, când aștept un telefon în orice clipă de la un anumit prieten, iar sună alt prieten, îmi ia o secundă sau două să-i recunosc vocea.

3. În Luca 24:16, lui Cleopa și unui alt ucenic li s-a împiedicat să-L recunoască pe Isus. Poate că și Mariei i s-a împiedicat temporar să-L recunoască pe Isus în acest moment.

Astăzi, unii nu recunosc că Isus provine de la Dumnezeu pentru că nu doresc să caute sau să găsească pe cineva care să provină de la Dumnezeu. Alții nu-L recunosc pe Isus pentru că El nu se potrivește cu așteptările lor preconcepute. În fine, alții ar dori să-L vadă și să-L urmeze pe adevăratul Isus, dar sunt împiedicați să facă acest lucru de lucruri precum înșelăciunea lui Satana prin religia falsă, grijile acestei lumi, păcatul și persecuția.

Î: În Ioan 20:17, de ce i-a spus Isus Mariei să nu se țină de El?

R: Motivul imediat pe care l-a menționat Isus a fost că El încă nu se înălțase la Tatăl Său. Mai târziu, în Ioan 20:27, Isus i-a cerut lui Toma să-I atingă coasta și mâinile. Poate că era pur și simplu potrivit ca următorul care să-L „îmbrățișeze” pe Isus să fie Tatăl din ceruri.

Cartea „1001 de întrebări biblice cu răspunsuri”, p. 44, indică faptul că, pentru ca Isus să fie împlinirea jertfelor din Vechiul Testament, era potrivit ca, în calitate de
„primele roade” din 1 Corinteni 15:20-24, Isus să fie prezentat lui Dumnezeu Tatăl înaintea oricui altcuiva. Puteți citi mai multe despre primele roade în Leviticul 23:9-14.

Î: În Ioan 20:17, având în vedere că Isus L-a numit pe Tatăl „Dumnezeul meu”, dovedește acest lucru că Isus nu este Dumnezeu?

R: Nu. Evrei 1:9 spune: „…De aceea, Dumnezeu, Dumnezeul Tău, Te-a uns…”, unde Isus este Dumnezeu, iar „Dumnezeul Tău” se referă la Tatăl.

Cuvântul „Dumnezeu”, atunci când nu se referă la un dumnezeu fals, are cel puțin patru semnificații în Biblie: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt și Dumnezeu în Trinitate. Pe lângă faptul că cele trei persoane sunt toate un singur Dumnezeu, Tatăl avea, de asemenea, rolul de Dumnezeu față de Isus.

Vezi discuția despre Matei 28:19, Efeseni 1:3, 17 și, în special, Ioan 13:3 pentru mai multe informații.

Î: În Ioan 20:19, având în vedere că Isus avea un trup fizic după înviere, cum a reușit Isus să intre în încăperi închise?

R: Chiar înainte de moartea Sa, Isus putea să treacă în mod miraculos prin mulțime (Luca 4:28-30). Chiar și Filip a fost transportat în mod miraculos în Faptele Apostolilor 8:29-30. Dar acum, Isus avea un trup fizic glorificat. Pe de o parte, Isus avea puterea de a trece prin uși încuiate. Pe de altă parte, El putea să stea jos și să mănânce pește. Trupul Său glorificat nu era în niciun fel „mai puțin” decât trupul nostru fizic, ci era „mai mult” decât trupul nostru fizic, întrucât trupul Său fizic glorificat nu suferea durere, degradare sau moarte.

Î: În Ioan 20:22, când Isus a spus „pace vouă” și i-a trimis, au primit ei Duhul Sfânt înainte de Rusalii?

R: Nu. Indiferent dacă Duhul Sfânt era cu ei în vreun fel la acel moment, ei nu au fost umpluți cu Duhul Sfânt decât în Ziua Cincizecimii, descrisă în Faptele Apostolilor 2.

Î: În Ioan 20:22-23, se arată oare că preoții au puterea de a ierta păcatele?

R: Nu, cu excepția cazului în care preotul pretinde că este unul dintre cei doisprezece apostoli. Înainte de scrierea Noului Testament, înainte de formarea Bisericii și înainte ca Biserica să crească în înțelepciune pentru a discerne diversele secte, Isus le-a dat acestor oameni puterea de a ierta sau de a nu ierta păcatele.

1. Nu se spune că acest privilegiu a fost transmis papilor sau altor succesori, și

2. Nu se spune nici că preoții ar fi primit acest privilegiu.

3. Cu toate acestea, toți creștinii, fie că sunt clerici sau nu, pot transmite mesajul că Dumnezeu ne iartă păcatele.

Î: În Ioan 20:23, cum au avut ucenicii puterea de a ierta sau de a nu ierta păcatele?

R: Trei puncte de luat în considerare în răspuns.

Toți creștinii sunt de acord că Efeseni 2:20 spune că Biserica este zidită pe temelia apostolilor și a profeților. Astfel, apostolilor li s-a dat dreptul de a declara un păcat iertat sau neiertat. Dincolo de aceasta, unii creștini au una dintre cele două perspective suplimentare.

Toți creștinii pot afirma: Apostolii aveau puterea de a declara păcatele iertate. Nu numai apostolii, ci și Biserica are privilegiul de a vesti condițiile cerului cu privire la modul în care o persoană poate primi iertarea. Dacă cineva crede în Isus, atunci un creștin are dreptul să-i vestească iertarea. Dacă o persoană respinge jertfa lui Isus, atunci un creștin poate afirma că acea persoană nu este iertată.

Numai ucenicilor li s-a dat autoritatea specială de a declara păcatele iertate. Ei și-au exercitat această autoritate în Faptele Apostolilor 5:1-11 (Anania și Safira), 1 Corinteni 5:3-5, 12-13 și 2 Corinteni 2:4-8 (omul imoral).

Î: În Ioan 20:23, au avut papii de-a lungul istoriei puterea de a ierta păcatele?

R: Nu, din cel puțin trei motive.

1. Așa cum recunosc unii teologi catolici (cum ar fi părintele Fastiggi), mulți papi corupți au fost necredincioși și vor ajunge în Iad. În aceste condiții, o persoană care este departe de Dumnezeu și nu este un urmaș al Lui nu are puterea de a ierta sau de a nu ierta păcatele.

2. Nu există dovezi privind succesiunea papală.

3. Chiar dacă ar fi existat succesiunea papală sau succesiunea apostolică, așa cum credeau unii în Biserica primară, lanțul succesiunii a fost întrerupt. Atunci când un papă este complice la uciderea papei anterior, acest lucru ar întrerupe lanțul. Atunci când un papă este detronat împotriva voinței sale și, ca ultim act, îl excomunică pe următorul papă, cum ar putea o persoană excomunicată să aibă puterea de a ierta sau de a nu ierta păcatele și apoi să o transmită succesorilor săi?

Î: În Ioan 20:24, faptul că Ioan îl numește pe ucenicul „Toma Didymus” – unde „Didymus” înseamnă „geamăn” – ar putea însemna că el spunea că Toma era indecis, adică era „Toma cel neîncrezător”, așa cum sugerează Ghidul lui Asimov pentru Biblie la p. 994?

R: Nu. Toți recunosc că Didymus înseamnă „geamăn”, iar niciun scriitor creștin din primele veacuri nu a avut vreodată ideea că Didymus ar însemna „cel care se îndoiește”.

Î: În Ioan 20:24-25, era acesta într-adevăr același trup pe care îl avusese Isus pe pământ?

R: Da. Ca exemplu simplu, o persoană poate suferi o operație și se poate întoarce acasă cu același trup, dar îmbunătățit. La fel, Isus avea același trup, cu urmele de cuie și tot restul, dar era un trup glorificat. Isus nu a folosit înșelăciunea când i s-a arătat lui Toma, ci a fost sincer și a spus adevărul când i-a cerut lui Toma să se convingă singur atingând rănile.

Ipolit (225-235/6 d.Hr.), într-o Scrisoare către o anumită regină (sau prințesă), p. 240, spune: „Căci El [Iisus], după ce a înviat și dorind să arate că același (trup) care murise a și înviat, pe când ucenicii Săi se îndoiau, l-a chemat pe Toma la Sine și i-a spus: «Întinde mâna mai sus: atinge-Mă și vezi; căci un duh nu are oase și carne, așa cum vezi că Eu am.»”

Î: În Ioan 20:25, ce se spune despre faptul că Iisus a fost răstignit pe o cruce?

R: Martorii lui Iehova spun că Isus a fost răstignit pe un „stâlp de tortură”, despre care susțin că era un stâlp de lemn fără traversă. Ei prezintă imagini în care se vede doar un singur cui mare care îi ține mâinile lui Isus. Textul grecesc și chiar propria Traducere a Lumii Noi a Martorilor lui Iehova menționează cuvântul „cuie” (la plural), deci a fost vorba de mai mult decât un singur cui d . Vezi și „Răspunsuri la Martorii lui Iehova, verset cu verset”, pag. 82-83, pentru mai multe informații.

Sunt sigur că primii creștini știau cum a murit Isus, și iată ce au spus ei.

Epistola lui Barnaba (c. 70-130 d.Hr.), cap. 12, p. 144, spune că Moise a făcut semnul crucii când și-a întins brațele.

Epistola lui Barnaba (c. 70-130 d.Hr.), cap. 9, p. 143: „Căci [Scriptura] spune: «Și Avraam a circumcis zece, opt și trei sute de bărbați din casa sa.» Ce cunoaștere i-a fost dată, așadar, prin aceasta? Învață mai întâi cei optsprezece, apoi cei trei sute. Cei zece și cei opt sunt astfel desemnați: zece prin I, iar opt prin H. Ai [inițialele numelui] lui Iisus. Și pentru că crucea urma să exprime harul [răscumpărării noastre] prin litera T, el spune, de asemenea: «Trei sute». El semnifică, așadar, pe Iisus prin două litere, iar crucea prin una.”

Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.) „Și nu ar trebui oare să interpretăm steagul ca o asemănare cu Iisus cel răstignit, având în vedere că și Moise, prin mâinile sale întinse, împreună cu cel numit Iisus (Iosua), a obținut o victorie pentru poporul vostru?” Dialogul cu Trypho, cap. 112, p. 255. A se vedea și cap. 111, p. 254

Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.) „…iar acel miel despre care s-a poruncit să fie prăjit în întregime era un simbol al suferinței crucii pe care urma să o îndure Hristos. Căci mielul, care este prăjit, este prăjit și aranjat sub forma unei cruci. Căci un țepuș este înfipt de-a lungul animalului, de la părțile inferioare până la cap [pe verticală], iar altul este trecut peste spate, de care sunt fixate picioarele mielului [pe orizontală].” Dialogul cu Trypho, un iudeu, cap. 40, p. 214

Minucius Felix (210 d.Hr.) Un om care se închină lui Dumnezeu cu brațele întinse este un semn al crucii. „Octavius” al lui Minucius Felix, cap. 29, p. 191

Tertulian (198-220 d.Hr.) a spus că, pe vremea lui Moise, poporul a trebuit să scrie un „Tau” (litera greacă t) în timpul primei Paști, pentru ca îngerul morții să treacă pe lângă ei. Ei nu știau, dar acesta era semnul crucii lui Hristos. Un răspuns către evrei, cap. 11, p. 167-168

Tertulian (198-220 d.Hr.) „La fiecare pas și mișcare înainte, la fiecare intrare și ieșire, când ne îmbrăcăm și ne încălțăm, când ne spălăm, când ne așezăm la masă, când aprindem lămpile, pe canapea, pe scaun, în toate acțiunile obișnuite ale vieții de zi cu zi, trasăm semnul pe frunte.” (Coroana/De Corona 3.4).

Origen (225-254 d.Hr.) (fragment) „Moise, într-adevăr, își ridică mâinile; el nu le întinde. Isus, însă, când a fost înălțat pe cruce și era pe punctul de a îmbrățișa întregul pământ cu brațele sale, spune: «Mi-am întins mâinile către un popor care nu crede și care vorbește împotriva mea.» Omilii la Exod. Omilia 11, p. 358

Adamantius (c. 300 d.Hr.) menționează că Moise și-a întins brațele, iar Hristos a făcut la fel. Mâna Lui întinsă i-a mântuit pe toți. Dialog despre adevărata credință, prima parte, cap. 11, p. 53

Metodiu (270-311/312 d.Hr.): „Căci păsările care zboară sus formează chipul crucii prin întinderea aripilor lor; și omul însuși, de asemenea, cu mâinile întinse, reprezintă același lucru.” Trei fragmente despre Patimile lui Hristos, fragmentul 1, p. 399-400

Victorinus din Petau (martirizat în anul 304 d.Hr.) „Moise, prevăzând încăpățânarea acelui popor, și-a ridicat mâinile în ziua Sabatului și, astfel, s-a legat în mod simbolic de o cruce.” Despre Creația Lumii, p. 342

Atanasie, „Întruparea”, 25:3: „Căci numai pe cruce moare un om cu mâinile întinse. De aceea era cuvenit ca Domnul să poarte și aceasta și să-Și întindă mâinile, pentru ca, cu una, să atragă poporul vechi, iar cu cealaltă, pe cei din neamuri, și să-i unească pe amândoi în Sine.”

Lactanțiu (c. 303–c. 325 d.Hr.) „Astfel, crucea L-a înălțat atât în realitate, cât și simbolic, astfel încât măreția și puterea Sa au devenit cunoscute tuturor, împreună cu patima Sa. Căci, întinzându-Și mâinile pe cruce, El Și-a întins în mod clar vânturile spre răsărit și apus…” Epitomă la Instituțiile divine, cap. 51, p. 243.

După anul 325 d.Hr.

Hegemonius (sec. al IV-lea) „Acolo, Moise, când a fost atacat, și-a întins mâinile și a luptat împotriva lui Amalek; iar aici, Domnul Iisus, … și-a întins mâinile pe cruce și ne-a dăruit mântuirea.” Disputa cu Manes, cap. 44, p. 220

Există un graffito păgân din secolul al II-lea care înfățișează un bărbat închinându-se unui măgar răstignit, cu brațele întinse pe o cruce. Inscripția spune: „Alexamenos îl respectă pe Dumnezeu”, presupunându-se că este o batjocură la adresa unui soldat creștin. (Din http://www.jesuswalk.com/christian-symbols/cross)

Î: În Ioan 20:28, l-a numit Toma pe Isus „Dumnezeu”?

R: Spre deosebire de ceea ce ar putea spune Martorii lui Iehova, Toma cu siguranță a făcut-o. Observați că versetul nu spune „Toma a spus: «Domnul meu și Dumnezeul meu!»”, ci „Toma i-a spus: «Domnul meu și Dumnezeul meu!»”. Observați că versetul nu spune „O, Doamne!”, ca și cum Toma s-ar fi uitat spre cer și ar fi spus asta. Ci mai degrabă: „Toma i-a spus: «Domnul meu și Dumnezeul meu!»”. Mai mult, Isus nu l-a mustrat și nici nu l-a corectat pe Toma pentru că a spus asta.

Cartea „Răspunsuri ale Martorilor lui Iehova verset cu verset”, p. 84, subliniază, de asemenea, că în propria lor Biblie interlineară „Kingdom Interlinear” (1985), sub textul grecesc se spune corect: „Domnul meu și Dumnezeul meu”.

Î: A fost Ioan 21:1-25 adăugat ulterior, așa cum a sugerat un musulman bazându-se pe scepticii liberali?

R: Mai întâi, ce s-a afirmat, apoi răspunsul. Wikipedia spune: „Cercetătorii Noului Testament sunt în mare parte de acord că acesta nu făcea parte din textul original al Evangheliei după Ioan” (16 decembrie 2018), citând din Ehrman, Bart (13 februarie 2012). „Dezbatere: «S-a pierdut Noul Testament original?» (de la aproximativ 23:40)”. Proiectul Ehrman. Accesat la 15 ianuarie 2013

Răspunsul: Nu, nu există nicio dovadă în acest sens. „Expositor’s Bible Commentary”, vol. 9, p. 197, afirmă: „Nu există nicio dovadă textuală care să permită considerarea capitolului 21 din Ioan ca o adăugire ulterioară la corpul principal al Evangheliei. Fiecare manuscris complet al Evangheliei după Ioan îl conține.”

O singură dovadă solidă, în absența oricărei dovezi contrare, ar trebui să fie suficientă pentru a stabili dacă a existat sau nu în vremurile timpurii. Dar, întrucât avem nouă dovezi care arată că a existat și nicio dovadă contrară, atunci problema ar trebui să fie clară pentru oricine ar pune la îndoială acest lucru. (Consider că mențiunile multiple ale unui singur autor constituie o singură dovadă.)

p66 (Papirusul Bodmer II) conține cea mai mare parte a Evangheliei după Ioan, inclusiv Ioan 21:12,17. Se credea că datează din jurul anului 175 d.Hr., dar acum se consideră că datează din jurul anilor 125-150 d.Hr.

p. 109 (=Papirusul Oxyrhynchus 4448) Ioan 21:18-20; 21:23-35 (sec. al III-lea)

Vaticanus [B] (325-350 d.Hr.) și Sinaiticus [Si] (340-350 d.Hr.) conțin atât capitolul 21 din Evanghelia după Ioan, cât și celelalte capitole. Sinaiticus nu conținea inițial Ioan 21:25, dar acesta a fost adăugat ulterior, conform New International Bible Commentary, p. 1263.

Urmează apoi manuscrise mai târzii: p. 122, Codex Bezae, Codex Alexandrinus, p. 59.

Scriitorul Tatian (decedat în anul 172 d.Hr.), în lucrarea sa „Diatessaron”, o armonizare a evangheliilor, citează fiecare verset din Ioan 21.

Clement din Alexandria (193-217/220 d.Hr.) citează fragmente din Ioan 21:4,5, precum „Scriptura ne slăvește” și „în Evanghelie”, din cartea „Instructorul”, vol. 1, cap. 5, p. 212.

Tertulian (198-220 d.Hr.) citează din Ioan 21:20 (nu 13, ci 4, și nu 12 cuvinte) în „Prescripția împotriva ereticilor”, capitolul 22, p. 253.

Ciprian din Cartagina (c. 246-258 d.Hr.) citează din Ioan 21:17, în momentul în care Domnul îi vorbește lui Petru. Tratatele lui Ciprian, Tratatul 1, cap. 4, p. 422. De asemenea, el parafrazează Ioan 21:17, unde Isus l-a întrebat pe Petru dacă Îl iubește, în Epistolele lui Ciprian, epistola 2, cap. 1, p. 280.

Origen (246-248 d.Hr.) citează ultimele 14 din 23 de cuvinte din Ioan 21:25 în „Comentariul lui Origen la Matei”, cartea 14, capitolul 11, p. 502.

Origen (225-253/254 d.Hr.) citează cele 7 cuvinte din mijloc din Ioan 21:18 (nu 13, 7 sau 9 cuvinte citate) ca fiind „ascultați cuvintele lui Isus”. Origen, „Împotriva lui Celsus”, cartea 2, capitolul 45, p. 448

Î: În Ioan 21:5-6, cum a preluat Isus conducerea pescuitului lor și cum preia El conducerea pescuitului nostru?

R: Ei aveau nevoie să pescuiască: Petru avea o soție, iar probabil toți aveau nevoie să-și întrețină familiile. Eforturile lor proprii, ca pescari experimentați, nu le aduceau nimic în ziua aceea. Dar când L-au ascultat pe Isus, rezultatul a depășit așteptările lor.

Uneori, când pescuim pentru Evanghelie, ne bazăm mai mult pe abilitățile noastre decât pe Isus. Trebuie să ne oprim și să-L ascultăm pe Isus.

Î: În Ioan 21:7, în ce trei lucruri excela Ioan și cum ar trebui să facem și noi la fel?

R: În primul rând, Ioan a fost primul dintre cei prezenți care L-a recunoscut pe Isus. Ioan Îl cunoștea bine pe Isus și Îi putea recunoaște cu ușurință vocea. Cuvântul lui Isus de aici, „paidia”, poate fi tradus atât prin „băieți” sau „copii”, cât și prin „prieteni”, conform lucrării „The Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 344.

În al doilea rând, Ioan era dornic să se apropie de Isus. Oamenii pot studia și afla tot ce vor despre Isus, dar sunt oare dornici să vină la Isus și să rămână aproape de El?

În al treilea rând, Ioan a sărit primul: deși este bine că ceilalți ucenici au rămas și au adus barca la mal, impulsul lui Ioan a fost să se ducă imediat la Isus.

Î: În Ioan 21:11, care este semnificația celor 153 de pești?

R: În primul rând, aceștia ar putea cântări peste 300 de livre, ceea ce arată că Petru era o persoană puternică, conform „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 9, p. 200. Trebuie luate în considerare două aspecte.

În general, au prins un număr mare de pești și i-au numărat pentru a verifica exact câți au prins. Unii consideră că acest număr specific și precis arată că Dumnezeu îi numără pe fiecare dintre cei care vin la El

Mai precis, cei care caută modele numerice în Biblie indică Ioan 21:11 ca o dovadă cheie. În acest pasaj există multe modele care dau numărul 153. Vezi următoarele două întrebări pentru mai multe informații. 1 + 2 + 3 + … 17 = 153.

Î: În Ioan 21:11, care este „codul” numerologic din Noul Testament?

R: O formă de numerologie este teomatica, iar Del Washburn a scris o carte intitulată „Theomatics II”. La fel ca romanii, grecii foloseau litere pentru a reprezenta numerele. Iată codul folosit de Washburn. Desigur, dacă „codul” său ar fi greșit, atunci toate concluziile sale nu ar mai sta în picioare.

„Codul”: În „Theomatics II”, p. 23, numerele de la 1 la 5 sunt atribuite literelor grecești consecutive de la alfa la eta. Numărului 6 i se atribuie litera „vau”, care se regăsea în alfabetele grecești timpurii, dar nu și în cele ulterioare. Numerele de la 7 la 10 sunt atribuite literelor de la zeta la iota. Numerele de la 10 la 80, numărând cu zeci, sunt atribuite literelor grecești consecutive de la kappa la pi. Numărul 90 este atribuit literei grecești koppa (scrisă ca un O cu o linie verticală care atinge partea de jos a lui O). Koppa se regăsea în alfabetele grecești timpurii, dar nu și în cele ulterioare. Numărul 100 este atribuit literei „rho”. Numărul 200 este atribuit ambelor forme ale literei sigma. Numerele de la 300 la 800, numărându-se cu câte 100, sunt atribuite consecutiv literelor de la tau până la omega. Există, desigur, o atribuire diferită pentru limba ebraică, întrucât ebraica are un alfabet diferit.

(De remarcat că, potrivit Enciclopediei Britannica din 1956 și 1972 (la litera U), alfabetul semitic folosea „vaw” ca a șasea literă. Grecii o foloseau ca vocală, iar aceasta era ultima literă din alfabetul lor, imediat după Tau. Acești greci au făcut din digamma (F) a șasea literă a lor. Digamma reprezenta sunetul „w”. Următoarele alfabete grecești conțineau „vaw”: thean (700-600 î.Hr.), attic (600 î.Hr.), corintic (600 î.Hr.), calcidian (600 î.Hr.) și ionic (403 î.Hr.). În greaca attică, „vaw” se pronunța ca umlautul german „u”. Litera „vaw” apare în Noul Testament ca numărul 6 în Apocalipsa13:18 („666”).

Indiferent de teomatică, lucrarea *The Complete Text of the Earliest New Testament Manuscripts*, p. 25 (Philip W. Comfort și David P. Barrett) afirmă că acesta nu era un cod secret, ci o metodă standard prin care scribii foloseau literele pentru a reprezenta numere, inclusiv numerele de pagină și numerele din Biblie, cum ar fi cei 12 ucenici, cei 7 îngeri etc. Acesta prezintă aceeași atribuire ca Washburn, cu excepția cazului trivial de a numi a șasea literă „stigma” în loc de „vaw” și de a atribui „sampi” ca 900 și „,alpha” ca 1000. Aceste două ultime adăugiri sunt irelevante, deoarece niciun cuvânt din Biblie nu folosește „sampi” sau „,alpha”.

„Anchor Bible Dictionary”, vol. 4, p. 1141, descrie, de asemenea, modul în care grecii foloseau literele pentru a reprezenta numerele. Se menționează că nu se știe când a fost folosit pentru prima dată acest sistem, dar utilizarea literelor pentru numere a apărut într-un contract de căsătorie de la Elefantina, Egipt, în anul 310 î.Hr., pe monede din Egiptul ptolemaic (286-246 î.Hr.) și pe un papirus cu tabele de înmulțire din secolul al III-lea î.Hr. Codul propriu-zis al literelor grecești de la p. 1141 este același cu cel prezentat atât în *Theomatics II*, cât și în *The Complete Text of the Earliest New Testament Manuscripts*, cu următoarele excepții. Literele învechite folosite pentru 6 și 900 sunt denumite „digamma” și, respectiv, „san”. Numerele de la o mie până la zece mii sunt reprezentate de literele de la alfa până la teta, însoțite de semne speciale.

Cartea „Manuscrisele Bibliei grecești” (Bruce M. Metzger), paginile 6-10, conține o secțiune extinsă despre literele grecești folosite ca numere. Aceasta prezintă același „cod” ca Washburn, cu următoarele excepții minore. Se menționează că numărul 6 era o literă greacă învechită numită fie „waw”, fie „digamma”, „sampi” era 900, iar „,a” etc. reprezentau 1.000 etc.

Papirusul Chester Beatty (manuscrisul p47) din Apocalipsa folosește uneori litere grecești pentru a reprezenta numerele, în loc să le scrie cu litere. (Totuși, în Ioan 10:1, numărul 72 este scris cu litere.) Se poate observa o transcriere foarte lizibilă în lucrarea „The Complete Text of the Early New Testament Manuscripts”, p. 336. Aceasta corespunde în totalitate cu ceea ce afirmă Washburn și cu ceea ce arată în fotografia sa. Utilizarea acestui model de litere grecești pentru numerele de pagină a fost practicată în următoarele manuscrise: p1, p13, p23, p30, p38, p39, p45, p46, p66, p72, uncial 0189, uncial 0232.

Nu avem dovezi că primii creștini ar fi încercat sau ar fi văzut vreun beneficiu în utilizarea numerologiei pentru a analiza fiecare cuvânt dintr-un pasaj. Desigur, glumind puțin, nu avem dovezi nici că ar fi avut computerele și calculatoarele necesare pentru a face acest lucru. Cu toate acestea, nu numai că Washburn nu a susținut niciodată că ar fi făcut acest lucru în vremurile de început, ci acesta este, de fapt, unul dintre punctele teoriei sale. Dacă primii creștini ar fi recunoscut că sumele numerice ale frazelor s-ar putea încadra într-un model, ar fi putut fi acuzați că au schimbat literele pentru a crea astfel de modele. Totuși, întrucât nu avem dovezi că cineva ar fi recunoscut vreun model, aceste modele, dacă într-adevăr sunt mai mult decât o coincidență, ar constitui dovezi ale originii și păstrării divine.

Cu toate acestea, Bruce Metzger, în lucrarea *The Manuscripts of the Greek Bible*, p. 9, afirmă că unii creștini din vechime foloseau un tip de numerologie, numită gematrie, pentru a găsi semnificații speciale în numere. În *Scrisoarea/Epistola lui Barnaba* (100 d.Hr.) au folosit numărul oamenilor lui Avraam (318) pentru a arăta că Hristos se afla în *Geneza*. 300 = t, ceea ce i-a amintit autorului de cruce, iar 18 reprezintă primele două litere ale numelui grecesc al lui Iisus. Chiar și Augustin din Hippo era conștient de această utilizare a gematriei. Metzger observă că aceștia au uitat să ia în considerare faptul că limba greacă nici măcar nu fusese inventată pe vremea lui Avraam.

Concluzie: Dacă s-ar folosi litere grecești pentru a reprezenta numere, acest lucru dovedește că Washburn folosește aceeași prescurtare numerică pe care scribii greci o foloseau în mod obișnuit pentru a scrie numerele de pagină și, uneori, alte numere.

Î: În Ioan 21:11, ce este „teomatica”?

R: „Teomatica”, promovată de Del Washburn, este o formă de numerologie biblică. În timp ce „gematria” este o formă de numerologie care încearcă să găsească semnificație în numere, teomatica este diferită. Ea folosește calculatoare pentru a transforma cuvintele în numere și apoi încearcă să găsească semnificație în numere. Ca o notă personală, nu am cercetat teomatica suficient pentru a crede în ea. Scopul meu aici nu este să vă conving de ceva, ci doar să încerc să vă ofer o imagine obiectivă, folosind un pasaj care ilustrează unul dintre cele mai puternice argumente ale sale. Înainte de a analiza sumele numerelor, trebuie să atribuim numere fiecărei litere grecești. Pentru codul folosit de teomatică, consultați întrebarea anterioară.

Afirmațiile lui Washburn privind teomatica

1. Teomatica, fiind o studiere a numerelor din Biblie, nu este capabilă să descopere doctrine noi.

2. Este utilă, deoarece complexitatea numerică demonstrează că aceasta nu ar putea fi opera oamenilor, întrucât aceste tipare nu ar putea fi găsite cu ușurință fără calculatoarele moderne.

3. Este utilă pentru a arăta gradul de conservare a Cuvântului lui Dumnezeu și, în multe cazuri, pentru a stabili care dintre variantele manuscriselor sunt corecte.

Astfel, cineva poate fi un creștin conservator și poate fie să accepte teomatica, fie să o respingă.

Î: În Ioan 21:15-17, de ce a folosit Isus această modalitate de a se împăca cu Petru?

R: Restabilirea relației lor a fost un moment incomod pentru Petru. Isus ar fi putut spune: „Știu că Mă iubești, așa că totul este bine” și apoi să plece imediat. Dar, în acest fel, Isus l-a făcut pe Petru să se gândească și să-și consolideze angajamentul de a-L iubi pe Isus mai presus de orice.

Î: În Ioan 21:15-17, de ce l-a întrebat Isus pe Petru de trei ori dacă Îl iubește?

R: Primele două dăți, Isus l-a întrebat pe Petru dacă Îl iubește, folosind cuvântul „agape” pentru iubire. De ambele dăți, Petru a răspuns că Îl iubește pe Isus cu „phileo”. Se pare că, după ce L-a negat pe Isus, Petru nu simțea că ar putea pretinde că Îl iubește cu iubire „agape”.

A treia oară, Isus l-a întrebat pe Petru dacă Îl iubește folosind cuvântul „phileo”. Petru s-a simțit rănit, întrebându-se dacă Isus credea măcar că Petru Îl iubea.

În loc să încerce să se justifice, Petru a încetat să mai încerce să cuantifice sinceritatea iubirii sale și să o pună în balanță cu acțiunile sale nesincere din trecut, de negare. Mai degrabă, Petru a recunoscut pur și simplu: „Doamne, Tu știi toate lucrurile; Tu știi că Te iubesc.”

Isus știa toate lucrurile, cel puțin după învierea Sa, și Isus îl întreba pentru că voia ca Petru să răspundă, nu pentru că nu știa. Dumnezeu a pus întrebări oamenilor, la care știa deja răspunsul, încă din Grădina Edenului.

Dumnezeu știe cât de mult Îl iubim, chiar mai bine decât ne cunoaștem noi înșine. În loc să încercăm să-I spunem lui Dumnezeu gradul exact al profunzimii iubirii noastre, să recunoaștem pur și simplu că Dumnezeu știe și să ne dorim să ne apropiem mai mult de El și să-L iubim mai mult.

Î: Oare Ioan 21:15-19 arată că Petru a fost primul Papă, așa cum susțin unii romano-catolici?

R: Nu, ci mai degrabă arată că Petru a greșit când L-a negat pe Isus de trei ori, că Isus îl reinstaura pe Petru și că Petru avea responsabilități ca apostol. Petru L-a negat pe Isus de trei ori, așa că Isus l-a întrebat pe Petru de trei ori dacă Îl iubește.

Î: Cum a profețit Ioan 21:18 moartea lui Petru?

R: Isus a spus că Petru urma să moară, iar accentul a fost pus atât pe situația dinaintea morții sale, cât și pe atitudinea lui Petru. Conform tradiției bisericești, Petru a fost răstignit la Roma. Petru a fost răstignit cu capul în jos, la cererea sa, deoarece nu se simțea vrednic să moară în același mod în care a murit Isus.

Lucrarea „Despre cei doisprezece apostoli” (ANF, vol. 5, pp. 254-255) spune: „Petru a propovăduit Evanghelia în Pont, în Galatia și în Capadocia [toate în Asia Mică], în Betania și în Italia, precum și în Asia, iar ulterior a fost crucificat de Nero la Roma cu capul în jos, așa cum el însuși dorise să sufere în acest fel.”

Î: În Ioan 21:18, cum au murit toți apostolii?

R: Lucrarea „Despre cei doisprezece apostoli” (ANF, vol. 5, pp. 254-255) spune: „Petru a propovăduit Evanghelia în Pont, Galatia și Capadocia [toate în Asia Mică], precum și în Betania, Italia și Asia, iar ulterior a fost răstignit de Nero la Roma cu capul în jos, așa cum el însuși dorise să sufere în acest fel.

Andrei a predicat sciților [în Rusia] și tracilor și a fost crucificat, atârnat de un măslin la Patrae, un oraș din Ahaia [în Grecia]; și tot acolo a fost îngropat.

Ioan, tot în Asia, a fost exilat de către regele Domițian pe insula Patmos, unde și-a scris Evanghelia și a avut viziunea apocaliptică; iar în timpul lui Traian s-a stins din viață la Efes, unde i s-au căutat rămășițele, dar nu au putut fi găsite.

Iacov, fratele său, în timp ce predica în Iudeea, a fost ucis cu sabia de către Irod tetrarhul și a fost îngropat acolo. Eusebiu 2:9 spune că a fost decapitat.

Filip a predicat în Frigia [în Asia Mică] și a fost răstignit cu capul în jos la Hierapolis în timpul domniei lui Domițian, fiind îngropat acolo.

Bartholomeu a predicat din nou indienilor, cărora le-a dăruit și Evanghelia după Matei; a fost răstignit cu capul în jos și a fost îngropat în Albanum, un oraș din Marea Armenie.

Iar Matei a scris Evanghelia în limba ebraică și a publicat-o la Ierusalim, apoi s-a stins din viață la Hierees, un oraș din Partia [Iran]. Papias (95-110 d.Hr.) menționează, de asemenea, că Evanghelia după Matei a fost scrisă în ebraică.

Iar Toma a predicat parților, medilor, persanilor, hircanienilor, bactrienilor și margienilor (magilor?) [toate în Iran și Afganistan, precum și în fostele republici sovietice], a fost străpuns în cele patru membre ale trupului său cu o suliță de pin la Calamene, orașul din India, și a fost îngropat acolo.

Iar Iacov, fiul lui Alfeu, când predica în Ierusalim, a fost ucis cu pietre de către iudei și a fost îngropat acolo, lângă templu. Josh McDowell spune că a fost răstignit.

Iuda, numit și Lebbaeus, a predicat poporului din Edessa și întregii Mesopotamii, s-a adormit la Berytus și a fost îngropat acolo. Josh McDowell spune că a fost ucis de săgeți.

Simon Zelotul, fiul lui Cleopa, numit și Iuda, a devenit episcop al Ierusalimului după Iacov cel Drept (fratele Domnului), s-a stins din viață și a fost îngropat acolo la vârsta de 120 de ani. Josh McDowell spune că a fost răstignit.

Iar Matia, care era unul dintre cei șaptezeci, a fost numărat alături de cei unsprezece apostoli, a predicat în Ierusalim, s-a stins din viață și a fost îngropat acolo.

Iar Pavel a intrat în apostolat la un an după Înălțarea lui Hristos; și, începând de la Ierusalim, a avansat până în Iliric, Italia și Spania, predicând Evanghelia timp de treizeci și cinci de ani. Iar în timpul lui Nero a fost decapitat la Roma și a fost îngropat acolo.”

În plus, potrivit legendei, apostolul Toma a vizitat nordul Indiei sub domnia lui Gondofar și a predicat acolo. Gondofar a domnit între anii 19 d.Hr. și 45 d.Hr.

p. 25”

Î: În Ioan 21:20-23, cum se lasă unii oameni din zilele noastre distrași de întrebări inutile?

R: Este în regulă să pui întrebări, dar dacă nu poți pune toate întrebările, asigură-te că obții mai întâi informațiile cele mai importante. Când un necredincios pune o întrebare despre Biblie, ai putea să-l întrebi mai întâi, la rândul tău: „Dacă ți-aș răspunde la această întrebare, te-ar apropia asta de luarea unei decizii de a-L accepta pe Hristos?” Dacă răspunsul lor este „nu”, atunci întreabă-i: „Ce te-ar apropia de a-L accepta pe Isus ca Domn și Mântuitor al tău?”

p. 25”

Î: În Ioan 21:22-23, ce spune Isus aici despre Ioan?

R: De fapt, Isus vorbește aici mai mult despre Petru decât despre Ioan. Isus spune că Petru este prea băgăcios, îngrijorându-se cu privire la modul în care va muri Ioan. (Probabil că Petru și-a imaginat că, din moment ce Isus vorbise despre moartea lui Petru, voia să afle și despre moartea lui Ioan.) Isus spune că, chiar dacă Ioan ar rămâne în viață până la întoarcerea Lui, aceasta nu este o preocupare a lui Petru.

Tertulian, care a scris între anii 198-220 d.Hr. în „Tratat despre suflet”, capitolul 50, paginile 227-228, spune că a existat o așteptare greșită că Ioan ar rămâne în viață până la venirea Domnului.

În realitate, Ioan a murit de moarte naturală. El a trăit mai mult decât oricare dintre ceilalți apostoli și, de fapt, l-a revăzut pe Isus înainte de a muri: într-o viziune din Apocalipsa.

Ar trebui să ne împăcăm cu faptul că există unele lucruri pe care Dumnezeu nu dorește să le știm în acest moment. De exemplu, în tot Noul Testament, , există ideea că Hristos s-ar putea întoarce în orice moment, așa că ar trebui să fim cu ochii ațintiți asupra Lui și atenți la modul în care trăim. Această doctrină, numită „întoarcerea iminentă a lui Hristos”, este prezentată în 1 Tesaloniceni 4:15, unde chiar Pavel nu știa dacă Hristos se va întoarce înainte ca el să moară sau nu.

Î: Ce este interesant în ceea ce privește limba greacă din Ioan 21:24?

R: Manuscrisele erau adesea scrise cu majuscule, iar în multe dintre ele nu existau spații între cuvinte. Cu toate acestea, acest lucru rareori creează ambiguitate în sensul textului. Iată o excepție cunoscută. Literele grecești ar putea însemna în egală măsură „Știm” sau „Eu știu cu siguranță”. Totuși, manuscrisele grecești care au spații între cuvinte redau toate expresia ca „Știm”. Nu există însă nicio diferență semnificativă între „Știm” și „Eu știu cu siguranță”.

Î: În Ioan 21:25, de ce nu avem o relatare a tuturor celorlalte lucruri pe care le-a făcut Isus?

R: Mulți par să aibă destule dificultăți în a citi ceea ce este consemnat despre Isus. Chiar și în viața lui Isus, au existat multe fapte care nu erau importante, cum ar fi poziția în care dormea, înălțimea, greutatea, modul în care mânca etc. Prin credință, avem încredere că Dumnezeu a păstrat pentru noi tot ce trebuie să știm și ar trebui să fim sârguincioși în a citi toate acestea.

Î: În Ioan, ce dovezi există că Ioan a scris Evanghelia după Ioan?

R: Biserica primară a acceptat în mod universal Evanghelia după Ioan ca fiind scrisă de apostolul Ioan.

p66 (Papirusul Bodmer II) (datat în jurul anului 175 sau în jurul anilor 125-150 d.Hr.) conține cea mai mare parte a Evangheliei după Ioan. Titlul dat în Bodmer p66 este „Evanghelia după Ioan”. Puteți vedea o fotografie a acestuia în lucrarea „The Text of the Earliest New Testament Greek Manuscripts”, p. 378.

Cazuri în care s-a ratat la mustață: Deși Ignatie, Epistola lui Barnaba și „Către Diognet” fac aluzie la Ioan, iar Iustin Martirul citează din Ioan spunând că cuvintele erau ale lui Isus, aceștia nu l-au menționat pe Ioan pe nume.

Teofil din Antiohia (168-181/188 d.Hr.) a fost primul care a menționat că Evanghelia a fost scrisă de Ioan, conform atât studiului meu propriu, cât și lucrării „Believer’s Bible Commentary”, p. 1463. El scrie „Ioan spune” și apoi citează Ioan 1:1a în lucrarea „Teofil către Autolic”, cartea 2, capitolul 22, p. 103.

Irineu de Lyon (182-188 d.Hr.), în lucrarea „Împotriva ereziilor”, cartea 3, capitolul 16.2, p. 440, îl menționează pe apostolul Ioan alături de ceilalți autori ai Evangheliilor. În cartea 3, capitolul 11.1-2, p. 426, el citează Ioan 1:1, 10, 11, 14 ca fiind scrise de Ioan.

Clement din Alexandria (193-202 d.Hr.), în „Stromata”, cartea 2, capitolul 15, pagina 361, menționează că Evanghelia după Ioan este scrisă de apostolul Ioan.

Ipolit (225-235/6 d.Hr.) menționează „Ioan în Evanghelia sa” și apoi citează Ioan 1:1. În lucrarea „Împotriva ereziei lui Noet”, capitolul 14, p. 228

Ciprian, episcopul Cartaginei (c. 246-258 d.Hr.), citează din Evanghelia după Ioan, atribuind-o lui Ioan, în Tratatul 12, cartea a treia, 24, 25, p. 542.

Novatian, în „Despre Sfânta Treime”, cap. 13, p. 622 (257 d.Hr.), citează Ioan 1:14, afirmând că este scrisă de Ioan. El are și numeroase alte citate din Ioan.

„Comentariul biblic al credinciosului”, p. 1463, menționează că, până în secolul al XIX-lea, nimeni nu a contestat faptul că Evanghelia după Ioan este scrisă de Ioan, cu excepția unui cult obscur numit „alogii”.

Pentru fiabilitatea Evangheliei după Ioan în general, consultați următoarele trei întrebări.

Î: Când a fost scrisă Evanghelia după Ioan?

R: Avem un fragment din Evanghelia după Ioan, numit manuscrisul John Rylands, datat prin radiocarbon între anii 117-138 d.Hr., deci a trebuit să fie scrisă înainte de acea perioadă. Evanghelia după Ioan a fost probabil scrisă între anii 70 d.Hr. și 125 d.Hr.

Opiniile unor autori

„New Geneva Study Bible”, p. 1656, menționează că tradiția bisericească sugerează că a fost scrisă în jurul anului 90 d.Hr.

„Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 267, menționează că a fost probabil scrisă între anii 85-95 d.Hr. Unii critici au încercat să o dateze chiar în jurul anului 150 d.Hr., pe baza asemănărilor cu scrierile gnostice. Alții o datează încă din perioada 45-66 d.Hr.

„Bible Knowledge Commentary: Noul Testament”, p. 268, menționează că descoperirile arheologice susțin versetele din Ioan 4:11; 5:2-3, studiile lexicale, cum ar fi cuvântul „synchrontai” din Ioan 4:9, precum și sulurile de la Marea Moartă susțin o datare timpurie a Evangheliei după Ioan.

„New International Dictionary of the Bible”, p. 534, afirmă că Evanghelia după Ioan a fost scrisă „cândva spre sfârșitul secolului I d.Hr.”

Ghidul sceptic al lui Asimov pentru Biblie, p. 954, afirmă că a patra Evanghelie este mai târzie decât celelalte, dar că, până în anul 150 d.Hr., pare să fi fost deja cunoscută și menționată de către scriitori. Poate că anul 100 d.Hr. este o dată probabilă, deși ar putea fi ceva mai târziu.

Dovezi:

Conform „Wycliffe Bible Dictionary”, p. 937, Ioan cunoștea detalii despre Ierusalim dinaintea distrugerii sale, precum Iazul Betesda (Ioan 5:2) și pavajul (Ioan 19:13). A folosit o terminologie utilizată și la Qumran. O armonizare a Evangheliilor, numită Papirusul Egerton 2, conține Ioan 5 și este datată nu mai târziu de anul 150 d.Hr. (Vezi „Believer’s Bible Commentary”, p. 1464, pentru mai multe informații despre acest subiect.)

Valentinus a citat Evanghelia după Ioan în „Evanghelia Adevărului” a sa, scrisă în jurul anului 140 d.Hr.

Catacombele romane conțin picturi cu Hristos ca Păstor cel Bun și învierea lui Lazăr, datate în jurul anului 150 d.Hr.

Î: În Evanghelia după Ioan, cum știm că ceea ce avem astăzi este o păstrare fidelă a ceea ce a fost scris inițial?

R: Există cel puțin trei motive întemeiate.

1. Dumnezeu a promis să-Și păstreze Cuvântul în Isaia 55:10-11; Isaia 59:21; Isaia 40:6-8; 1 Petru 1:24-25; și Matei 24:35. Se recunoaște fără rezerve că, în ultimă instanță, acest lucru implică un anumit grad de încredere în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi vrut cu adevărat să comunice ceva, El ar fi dorit ca acel lucru să fie păstrat.

2. Mărturia Bisericii primare. Iată câțiva dintre scriitorii creștini și necreștini care au făcut referire la versete din Ioan.

Curios, în 1 Clement nu există niciun pasaj care să poată fi considerat o referință la Evanghelia după Ioan. Evanghelia după Ioan a fost ultima evanghelie scrisă, iar 1 Clement a fost scrisă atât de devreme (96-98 d.Hr.), încât este posibil ca Evanghelia după Ioan să nu fi ajuns încă la Clement în Roma.

Ignatie (110-117 d.Hr.) face aluzie la Ioan 3:8. „Căci ea știe atât de unde vine, cât și încotro se duce” – Scrisoarea lui Ignatie către Filadelfieni, cap. 7, p. 83. Comentariul biblic „The Believer’s Bible Commentary”, p. 1463, menționează, de asemenea, că Ignatie face aluzie la Ioan.

Bătrânii (95-117 d.Hr.) [Papias?] citează jumătate din Ioan 14:2 ca fiind „Domnul a spus”: „că din această cauză Domnul a spus: «În casa Tatălui Meu sunt multe locuințe:»” fragmentul 5, p. 154

Ignatie al Antiohiei (c. 100-117 d.Hr.) face aluzie la Ioan 3:8. „Căci ea știe atât de unde vine, cât și încotro se duce” – Scrisoarea lui Ignatie către filadelfieni, cap. 7, p. 83

„Mathetes către Diognet” (c. 130–200 d.Hr.), cap. 6, p. 27, face aluzie la Ioan 17:11, 14, 16. „Creștinii trăiesc în lume, dar nu sunt din lume.”

Epistola lui Barnaba (c. 70-130 d.Hr.), cap. 6, p. 141, face aluzie la Ioan 1:14: „El urma să se manifeste în trup și să locuiască printre noi.”

Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.) îl citează pe Iisus în Ioan 3:5 și parafrazează Ioan 3:14.

Diatessaronul lui Tatian (c. 172 d.Hr.) citează 828,0 din cele 879 de versete din Evanghelia după Ioan, adică 94,2%. Adică toate, cu excepția a 51,0 versete. Diatessaronul conține Ioan 1:1-5, 1:7-28; 1:29 și următoarele (19 din 21 de cuvinte); 1:30-40; 1:41a (14 din 18 cuvinte); 1:42a (19 din 22 de cuvinte); 1:43-51; 2:1-11,14; 2:16-22,23f (11/24 cuvinte); 2:24-25; 3:1-36; 4:1-2,3a (3/8 cuvinte); 4:4-44; 4:45a (10/26 cuvinte); 4:46-54; 5:1; 5:2m (5, nu 7, 7 cuvinte); 5:3-47; 6:1m (4, nu 6, 2 cuvinte); 6:2f (6/14 cuvinte); 6:3-4; 6:5a (17/23 cuvinte); 6:6-9; 6:10m (nu 7, 7, nu 8 cuvinte); 6:12-18; 6:19m (6, nu 14, 2 cuvinte); 6:21a (7/18 cuvinte); 6:22a (4/37 cuvinte); 6:23-71; 7:1-52; 8:12-18; 8:19f (25/26 cuvinte); 8:20-24; 8:25a (10/17 cuvinte); 8:26-59; 9:1-41; 10:1-42; 11:1-57; 12:1-11; 12:12 și urm. (15/17 cuvinte); 12:13; 12:16-50; 13:1-30; 13:31 și urm. (12/17 cuvinte); 13:32-36; 13:37 și urm. (6/18 cuvinte); 13:38a (8/21 cuvinte); 14:1-31; 15:1-27; 16:1-33; 17:1-26; 18:1-2; 18:4-10; 18:11m (4, nu 8, 11 cuvinte); 18:12-24; 18:25a (7/24 cuvinte); 18:26; 18:28f (13/26 cuvinte); 18:29-37; 18:38a (13/24 cuvinte); 18:39-40; 19:2a (11/16 cuvinte); 19:4-17; 19:19-37; 19:38m (nu 2, 6, nu 4 cuvinte); 20:2-19; 20:20m (nu 10, 4, nu 3 cuvinte); 20:21-31; 21:1-25. Fracțiile indică numărul de cuvinte grecești citate raportat la numărul total de cuvinte grecești.

Creștinii din Viena și Lugdunum (177 d.Hr.) citează Ioan 16:2. ANF vol. 8, p. 779

Teofil din Antiohia (168-181/188 d.Hr.) scrie: „Ioan spune” și apoi citează Ioan 1:1a. Teofil către Autolic, cartea 2, cap. 22, p. 103

Irineu din Lyon (182-188 d.Hr.) citează Ioan 1:14 ca fiind al lui Ioan. Irineu, „Împotriva ereziilor”, cartea 1, cap. 8.5, p. 328-329. Irineu citează Ioan 1:6 în „Împotriva ereziilor”, cartea 3, cap. 11.4, p. 427.

Canonul Muratorian 1. (c. 190-217 d.Hr.) „A patra Evanghelie este cea a lui Ioan.”

Clement din Alexandria (193-202 d.Hr.) „Ioan și-a scris Evanghelia.” *Stromata*, cartea 5, cap. 12, p. 463

Tertulian (c. 213 d.Hr.) citează Ioan 1:14 și spune că a fost scrisă de Ioan și că se află „în Evanghelia lui Ioan” în *Împotriva lui Praxeas*, cap. 226, p. 622.

Tertulian (207/208 d.Hr.) subliniază autoritatea lui Matei, Marcu, Luca, Ioan, a Apocalipsei și a multora dintre epistolele lui Pavel în „Cele cinci cărți împotriva lui Marcion”, cartea 4, capitolul 5, p. 350.

Ipolit (225-235/6 d.Hr.), discutând Ioan 1:1-3, spune că această Evanghelie a fost scrisă de binecuvântatul Ioan în lucrarea „Împotriva ereziei lui Noet”, capitolul 14, p. 228.

Ipolit menționează „Ioan în Evanghelia sa” și apoi citează Ioan 1:1, în lucrarea sa „Împotriva ereziei lui Noet”, capitolul 14, p. 228.

Origen (c. 225-253/254 d.Hr.) a scris un comentariu complet asupra Evangheliei după Ioan.

Origen (225-254 d.Hr.) îi menționează pe Matei, Marcu, Luca și Ioan. Origen, „Împotriva lui Celsus”, cartea 5, capitolul 56, p. 568. De asemenea, citează Matei 18:1 în „Comentariul lui Origen la Matei”, cartea 13, capitolul 14, p. 482.

Origen citează Ioan 9:39 în lucrarea sa „Împotriva lui Celsus”, cartea 7, capitolul 39, p. 626

Novatian (250-257 d.Hr.) afirmă că Ioan 1:14 este scris de Ioan în Tratatul privind Trinitatea, capitolul 13, p. 622

„Tratatul împotriva lui Novatian”, capitolul 2, p. 657 (254-256 d.Hr.) afirmă că Ioan 10:1 este scris de Ioan, autorul Evangheliei.

Ciprian al Cartaginei (c. 246-258 d.Hr.) menționează „Evanghelia după Ioan” și apoi citează Ioan 3:18, 19 în „Tratatele lui Ciprian – Mărturii”, capitolul 31, p. 543. De asemenea, în Tratatul 2, cartea a doua, capitolul 1, p. 516. A se vedea, de asemenea, citatul său din Ioan 15:18-20, atribuit lui Ioan, în „Tratatele lui Ciprian”, Tratatul 3, capitolul 29, p. 542

„Scrisoarea bătrânilor din Roma către Ciprian” (250-251 d.Hr.) citează Ioan 10:11,12. De asemenea, citează Ioan 16:17. Ambele pasaje au fost menționate ca fiind „ale Domnului Însuși”, în „Scrisorile lui Ciprian”, Scrisoarea 2, p. 280.

Firmilian din Cezareea, în scrisoarea adresată lui Ciprian (256 d.Hr.), citează Ioan 20:22,23 ca fiind „în Evanghelie”. Scrisoarea 74, cap. 16, p. 384

Firmilian din Cezareea, în scrisoarea adresată lui Ciprian (256 d.Hr.), citează Ioan 17:21. Scrisoarea 74, cap. 3, p. 391

Nemesianus din Thubunae, la cel de-al șaptelea Sinod de la Cartagina, p. 566 (c. 256 d.Hr.), citează Ioan 3:5 și, mai târziu, Ioan 3:6.

Libosius din Vaga, la cel de-al șaptelea Sinod de la Cartagina, p. 569 (c. 256 d.Hr.), citează o pătrime din Ioan 14:6: „Domnul spune: «Eu sunt adevărul»”.

Dionisie din Alexandria (246-265 d.Hr.): „A fost «la sfârșitul Sabatului», după cum spune Matei; a fost «devreme, când era încă întuneric», după cum scrie Ioan; a fost «foarte devreme dimineața», după cum spune Luca; și a fost «foarte devreme dimineața, la răsăritul soarelui», după cum ne spune Marcu. Astfel, nimeni nu ne-a arătat clar ora exactă la care S-a înviat.” Scrisoarea 5 către episcopul Basilides, p. 94. Dionisie din Alexandria a acceptat că Evanghelia după Ioan a fost scrisă de „Ioan”, dar s-a întrebat dacă a fost scrisă de apostol sau de un alt Ioan.

Dionisie din Alexandria (246-265 d.Hr.) citează integral Ioan 20:1 în „Epistola către episcopul Basilides”, canonul 1, p. 95

Scrisoarea lui Himeneu (268 d.Hr.) face referire la Ioan 1:3-4,18

Adamantius (c. 300 d.Hr.) „Vei fi de acord dacă îți arăt din Evanghelii că acestea nu sunt născociri?” … „Ucenicii lui Hristos le-au scris: Ioan și Matei; Marcu și Luca.” *Dialogul despre credința adevărată*, prima parte, „b 5”, p. 41

Adamantius (c. 300 d.Hr.) citează întregul verset din Ioan 1:17 ca fiind al lui Ioan Evanghelistul. Dialogul despre credința adevărată, partea a cincea, cap. 11, p. 160.

Arnobius (297-303 d.Hr.) face aluzie la Ioan 8:46: „Ce vă constrânge, atunci, ce vă îndeamnă să-L ocărâți, să-L blestemați, să-L urâți implacabil pe Cel pe care nimeni nu-L poate acuza de vreo crimă?” (Arnobius, Împotriva păgânilor, cartea 1, cap. 64, p. 432)

Victorinus din Petau (martirizat în anul 304 d.Hr.) îl menționează pe Isus ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu și citează Ioan 1:1 ca fiind al lui Ioan Evanghelistul, în „Comentariu asupra Creației Lumii”. Victorinus din Petau (martirizat în anul 304 d.Hr.) îi menționează pe Matei, Marcu și Luca în „Comentariu asupra Apocalipsei Sfântului Ioan”, din capitolul al patrulea, versetele 7-10, p. 348

Petru din Alexandria (306, 285-311 d.Hr.) face referire la Evanghelia după Ioan. Din Fragmentul 5.7, p. 282

Metodiu (270–311/312 d.Hr.) citează Ioan 1:1–2 în „Extras din lucrarea despre lucrurile create”, cap. 6, p. 381

Atanasie (318 d.Hr.) citează din Ioan 3:3,5. „El [Iisus] spune Însuși în Evanghelii: «Am venit să caut și să mântuiesc pe cei pierduți.»” Întruparea Cuvântului, cap. 14, p. 43. Înainte de Niceea, Atanasie face referire la Ioan 1:1 (citat în Împotriva păgânilor, cap. 42, p. 26) 1:3 (citat ca „cuvintele lui Ioan” în *Întruparea Cuvântului*, cap. 2.6, p. 37); 3:3, 5; 9:32, 33 (citat în *Întruparea Cuvântului*, cap. 39.6, p. 57); 10:17,18 (aluzie în *Întruparea Cuvântului*, cap. 22.3, p. 48); 10:37 (citat în *Întruparea Cuvântului*, cap. 18.2, p. 46); 12:32 (citat în *Întruparea Cuvântului*, cap. 25.4, p. 50); citat din treimea de mijloc a versetului 14:9 (Împotriva păgânilor, cap. 45, p. 28); citat din o pătrime a versetului 14:10 (Împotriva păgânilor, cap. 47:2, p. 29). Atanasie nu face referire la niciun alt verset din Ioan înainte de Niceea, dar face referire la multe alte versete din Ioan după Niceea.

Lactanțiu (c. 303-320/325 d.Hr.) citează Ioan 1:1-3 spunând: „Și Ioan a învățat astfel.” *Institutele divine*, cartea 4, cap. 9, p. 107

Alexandru din Alexandria (313-326 d.Hr.) citează Ioan 1:1-3 și Ioan 1:18 ca fiind scrise de Ioan. „Epistole despre erezia ariană”, cap. 4, p. 292

Alexandru din Alexandria (313-326 d.Hr.) citează Ioan 5:1 spunând: „Domnul Însuși a mărturisit”. „Epistole despre erezia ariană”, capitolul 11, p. 295

Vezi următoarea întrebare pentru a afla care versete și fragmente de versete au fost citate și care nu.

După Niceea

„Istoria ecleziastică” a lui Eusebiu (318 d.Hr.), cartea 3, capitolul 24, p. 152, discută despre cele patru evanghelii: Matei, Marcu, Luca și Ioan. „Părinții niceni și post-niceni”, seria a doua, vol. 1, p. 152

Juvencus (329 d.Hr.) a scris un poem epic care îmbină cele patru evanghelii.

Eustatie (înainte de 337 d.Hr.)

Afrahat Sirianul (337-345 d.Hr.) menționează ieșirea lui Lazăr din mormânt și cuvintele Domnului: „Ieși afară”, citând o parte din Ioan 11:43 și afirmând că Iisus a rostit aceste cuvinte. „Demonstrații alese”, Demonstrația 8, capitolul 14, pagina 379

Afrahat Sirianul (337-345 d.Hr.) citează o parte din Ioan 15:15, precizând că Iisus a rostit aceste cuvinte. Demonstrații selectate, Demonstrația 1, cap. 8, p. 348

Serapion (după 362 d.Hr.)

Faustinus (sec. al IV-lea)

Iosif (sec. al IV-lea)

Zeno (sec. al IV-lea) face referire la Ioan 3:13

Hegemonius (mijlocul secolului al IV-lea d.Hr.), traducând opera lui Archelaus (262-278 d.Hr.), citează din Ioan 8:44, afirmând că aceste cuvinte au fost rostite de Iisus. (Archelaus vorbește) „Disputa cu Manes”, cap. 31, p. 205

Teodor din Heraclea (355 d.Hr.)

Victorinus din Roma (după anul 363 d.Hr.) face referire la Ioan 1:3-4

Atanasie (367 d.Hr.) enumeră cărțile Noului Testament în Scrisoarea de sărbătoare 39, p. 552

Hilariu din Poitiers (355-367/368 d.Hr.) face referire cu autoritate la Ioan, Luca, Matei și Marcu. În lucrarea „Despre Sfânta Treime”, cartea 10, capitolul 43, p. 193

„Synopsis Scripturae Sacrae” (350-370 d.Hr. sau secolul al V-lea) menționează Evanghelia după Ioan ca parte a Noului Testament. Ea citează integral Ioan 1:1-3.

Schismaticul Lucifer din Cagliari (370/371 d.Hr.) face referire la Ioan 3:13; 10:8; 14:15, 17, 22

Efraim/Efrem Sirianul (350-378 d.Hr.) citează Ioan 11:6 în „Trei omilii”, Omilia 1, cap. 11, p. 309

Vasile din Capadocia (357-379 d.Hr.) citează Ioan 1:1a ca fiind din Ioan în „Despre Duhul”, cap. 6.14, p. 8

Sinodul de la Laodiceea (din Frigia) (343-381 d.Hr.), canonul 60, p. 159, enumeră cărțile Vechiului Testament și ale Noului Testament. Canonul 59, p. 158, precizează că în biserică pot fi citite numai cărțile canonice ale Vechiului și Noului Testament.

Ambrosiaster (după 384 d.Hr.)

Chiril al Ierusalimului (c. 349-386 d.Hr.) citează Ioan 1:1 ca fiind scris de Ioan Teologul în Prelegerea 12.1, p. 72

Canonul de la Cheltenham (= Catalogul Mommsen) (c. 360–370/390 d.Hr.) face referire la fiecare dintre cele patru evanghelii.

Ambrozie al Milanului (340–390 d.Hr.)

Apollinaris din Laodiceea (c. 390 d.Hr.)

Phoebadius (după anul 392 d.Hr.)

Grigorie de Nazianzus (330-391 d.Hr.)

Pacian din Barcelona (342-379/392 d.Hr.) menționează doi evangheliști: Matei și Ioan. Scrisoarea 3, cap. 11.1, p. 51

Grigorie din Elvira (după 392 d.Hr.)

Amfilochie (-397 d.Hr.) citează din Ioan în Iambi ad Seleucum

Grigorie de Nyssa (335-397 d.Hr.) afirmă că Ioan 1:3 este scris de Ioan în lucrarea „Împotriva lui Eunomius”, cartea 2, capitolul 7, p. 112

Didim cel orb (398 d.Hr.) face referire la Ioan 3:13 și la alte pasaje.

Cartea siriacă a Treptelor (= „Liber Graduum”) (350–400 d.Hr.)

Asterius din Emesa (c. 400 d.Hr.)

Catalogul siriac al Sfântei Ecaterina (c. 400 d.Hr.)

Epifanie al Salamisei (360-403 d.Hr.) menționează Evanghelia după Ioan în „Panarion”, secțiunea 3, capitolul 44, p. 342. El face referire și la Ioan 1:42; 2:12; 3:13; 5:1; 8:39, 57; 10:11; 12:32; 13:18; 16:13

Rufinus (374-406 d.Hr.)

Gaudentius (după 406 d.Hr.)

Ioan Gură de Aur (392-407 d.Hr.) a scris 88 de predici despre Evanghelia după Ioan. El a spus că aceasta a fost scrisă de fiul lui Zebedeu, fiul tunetului, care deține cheile cerului.

Cromatius (407 d.Hr.)

Severian (după 408 d.Hr.)

Niceta din Remesianus (366-c. 415 d.Hr.) face referire la Ioan 6:64; 10:38; 11:25; 16:27; 20:23

Orosius/Hosius din Braga (414-418 d.Hr.) face aluzie la Matei 26:47-50; Marcu 14:43-46; Luca 22:47-48; și Ioan 18:3-9. Apărare împotriva pelagianilor, cap. 8, p. 124

Sulpicius/Sulpitius Severus (discipol al lui Martin) (363-420 d.Hr.)

Sinodul de la Cartagina (218 de episcopi) (393-419 d.Hr.)

Ieronim (317-420 d.Hr.) menționează fiecare dintre cele patru evanghelii pe nume în scrisoarea 53.9, p. 101.

Sozomon (370/380-425 d.Hr.) Istoria ecleziastică a lui Sozomon

Augustin din Hippo (354-430 d.Hr.) s-a referit la toate cele patru evanghelii în lucrarea sa intitulată „Armonia Evangheliilor”.

Ioan Casian (419-430 d.Hr.) afirmă că Ioan 1:11 este scris de evanghelistul Ioan, conform „Celor șapte cărți ale lui Ioan Casian”, cartea 3.7, p. 577

Marcus Eremita (după 430 d.Hr.)

Nonnus (431 d.Hr.)

Paulinus din Nola (431 d.Hr.)

Paul din Emesa (după 432 d.Hr.)

Chiril al Alexandriei (444 d.Hr.)

Speculum (secolul al V-lea) face referire la Ioan 13:10 și la alte pasaje.

Socrate din Constantinopol (c. 400-439 d.Hr.)

Hesychius din Ierusalim (-450 d.Hr.) (pronunțat HESS-us) face referire la toate cele patru evanghelii, inclusiv Ioan 1:3-4,13; 3:13; 6:47; 10:8; 11:25; 12:32; 16:23; 17:11,24

Teodoret din Cyrus (episcop și istoric) (423-458 d.Hr.)

Quodvultdeus (c. 453 d.Hr.)

Prosper Tyro din Aquitania (426-465 d.Hr.)

Varimadum (445/480 d.Hr.) face referire la Ioan 8:16 și la alte pasaje.

Dovezi privind ereticii și cărțile apocrife

Ereticul encratit Tatian (c. 172 d.Hr.) a scris o armonizare a celor patru evanghelii numită Diatessaron, care înseamnă „prin cele patru”. În ea, el face referire la 828,05 versete din Ioan. Aceasta reprezintă 94,2% din întreaga Evanghelie după Ioan.

Constituțiile Apostolice (375-380 d.Hr.)

Ereticii gnostici Basilides și Valentinus, conform lui Hippolytus

Ereticul gnostic Heracleon face referire la Ioan 1:26; 4:51, conform lui Origen.

Priscilian (c. 385 d.Hr.) face referire la Ioan 8:25 și la alte versete.

Ereticul arian Eunomius din Cizic (c. 360–c. 394 d.Hr.) citează fragmente din Ioan 1:3 ca fiind ale „binecuvântatului Ioan”, în Scrisoarea apologetică, cap. 26, p. 71

Ereticul Pelagius face referire la Ioan 7:37 și la alte pasaje.

Ereticul maniheist Faustus-Milevis (383–400 d.Hr.) citează Ioan 3:3 ca fiind din Evanghelie – Răspunsul lui Augustin către Faustus maniheistul, cartea 24, capitolul 1, Părinții de la Niceea și post-Niceea, Seria I, vol. 4, p. 317

Ereticul donatist Tyconius (după 390 d.Hr.) face referire la Ioan 7:39 și la alte pasaje.

Ereticul pelagian Teodor din Mopsuestia (428 d.Hr.)

Le avem încă pe toate astăzi.

3. Cele mai vechi manuscrise ale Evangheliei după Ioan pe care le avem arată că există mici variații manuscrise, dar fără erori semnificative din punct de vedere teologic.

p2 Ioan 12:12-15 (sec. al VI-lea)

Secolul al VI-lea – 1968 – Textul Noului Testament.

p5 (=Papirusul Oxyrhynchus 208 1781) Ioan 1:23-31,33-40; 16:14-30; 20:11-17, 19-20, 22-25 (47 de versete) începutul secolului al III-lea. Cartea „Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament” conține o fotografie a acestuia la p. 62. Se menționează că manuscrisul este de calitate normală, cu excepția faptului că copistul avea tendința de a omite pronumele și conjuncțiile inutile. Este un text occidental.

Secolul al III-lea – 1968 – „Textul Noului Testament” include, de asemenea, Ioan 1:41.

Începutul secolului al III-lea – 1999 – „Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament”. Se arată că Ioan 1:41 se află acolo, dar niciuna dintre litere nu este foarte clară.

p6 Ioan 10:1-2,4-7,9-10; 11:1-8,45-52 (sec. al IV-lea) Este în concordanță cu Vaticanus.

Secolul al IV-lea – 1968 – Textul Noului Testament.

p. 22 (= Papirusul Oxyrhynchus 1228) (c. 250 d.Hr.) Ioan 15:25-27; 16:1-2, 21-32

Secolul al III-lea – 1968 – Textul Noului Testament.

p. 28 (=Papirusul Oxyrhynchus 1596) (sec. al III-lea) Ioan 6:6-12, 17-22

Secolul al III-lea – 1968 – Textul Noului Testament.

p. 36 Ioan 3:14-18, 31-32, 34-35 (text mixt din secolul al VI-lea.

Secolul al VI-lea – 1968 – Textul Noului Testament nu conține 3:34-35.

p. 39 (=Papirusul Oxyrhynchus 1780) Ioan 8:14-22 prima jumătate a secolului al III-lea. Cartea „Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament” conține o fotografie a acestuia la p. 138. De asemenea, se menționează că p. 39 este identic cu Vaticanus, ceea ce îl face alexandrin.

Secolul al III-lea – 1968 – Textul Noului Testament.

Prima jumătate a secolului al III-lea – Philip Comfort, C.H. Roberts și T.C. Skeat.

Secolul al III-lea – Aland (ediția a 3-a) și Aland (ediția a 4-a revizuită).

p44a Ioan 10:8-14 (secolele al VI-lea – al VII-lea)

Secolele al VI-lea – al VII-lea – 1968 – Textul Noului Testament.

p44b Ioan 9:3-4; 12:16-18, de asemenea Mt 17:1-3,6-7; 18:15-17,19; 25:8-10 (secolele VI-VII)

Secolele VI-VII – 1968 – Textul Noului Testament.

p45 Chester Beatty I. O mare parte din toate cele patru evanghelii și din Faptele Apostolilor. Include Ioan 4:51,54; 5:21,24; 10:7-25; 2 litere complete din cele 16 ale versetului 10:30; 10:31-11:10; 11:18-36,42-57. A fost copiat între anii 100-150 d.Hr. (inițial se credea că datează de la sfârșitul secolului al II-lea sau începutul secolului al III- ). Cartea „Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament” conține o fotografie a unei pagini din acesta la p. 146. Cartea „O introducere generală în Biblie”, la p. 389, menționează că sulul original avea aproximativ 220 de foi, dintre care avem 30: 2 din Matei, 2 din Ioan, 6 din Marcu, 7 din Luca și 13 din Faptele Apostolilor.

Secolul al III-lea – 1968 – Textul Noului Testament

Secolul al III-lea – 1975 – Aland et al., ediția a treia

Secolul al III-lea – 1998 – Aland et al. A patra ediție revizuită

Sfârșitul secolului al II-lea sau începutul secolului al III-lea – 1999 – Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament.

Papirusul p52 John Rylands (fragment de 2 1/2 pe 3 1/2, conținând părți din Ioan 18:31-33) 117-138 d.Hr. Un alt fragment, Ioan 18:37-38, este considerat în general a proveni din același sul și este denumit, de asemenea, Papirusul John Rylands. Aceasta face parte din procesul în fața lui Pilat, în care Isus recunoaște că este rege.) Puteți vedea o fotografie a papirusului John Rylands în „Wycliffe Bible Dictionary”, p. 937, în „New International Dictionary of the Bible”, p. 534, în „Greek Manuscripts of the Bible”, p. 62-63, și în „A General Introduction to the Bible”, p. 388.

Începutul secolului al II-lea – 1968 – Textul Noului Testament.

p. 55 Ioan 1:31-33, 35-38 (secolele al VI-lea – al VII-lea)

Secolele al VI-lea – al VII-lea – 1968 – Textul Noului Testament.

p. 59 Ioan 1:26, 28, 48, 51; 2:15-16; 11:40-52; 12:25, 29, 31, 35; 17:24-26; 18:1-2, 16-17, 22; 21:7, 12-13, 15, 17-20, 23 (sec. al VII-lea)

Secolul al VII-lea – 1968 – Textul Noului Testament.

p60 Ioan 16:29-30,32-17:6; 17:8-9,11-15,18-25; 18:1-2,4-5,7-16,18-20,23-29,31-37,39-40; 19;-3,5-8,10-18,20,23-26 (sec. al VII-lea) text alexandrin.

Secolul al VII-lea – 1968 – Textul Noului Testament.

p. 63 Ioan 3:14-18; 4:9-10 (aprox. 500 d.Hr.)

Secolul al VII-lea – 1968 – Textul Noului Testament.

c. 500 d.Hr. – 1968 – Textul Noului Testament.

p. 66 Papirusul Bodmer II (808,5 versete: Ioan 1:1-6:11, 6:35b-14:26,29-30; 15:2-26; 16:2-4; 16:6-7; 16:10-20:20; 20:22-23; 20:25-21:9; 21:12,17 (fragmente din Ioan 19:16) (Ioan 7:53-8:11 nu au fost niciodată prezente.) (datează din cca. 175 sau cca. 125-150 d.Hr.) Avem 104 foi și fragmente din alte 40 de foi. O fotografie a textului din Ioan 6:58-64 din papirusul Bodmer II se găsește în *New International Dictionary of the Bible*, p. 1003. Lucrarea *The Complete Text of the Earliest New Testament Manuscripts* conține fotografii ale p66 la paginile 368-370. Se menționează că manuscrisul a fost scris de un scrib profesionist, iar doi corectori au adus corecturi. Cartea „Arheologia Noului Testament” (Finnegan), p. 381, arată că pagina 137 este foarte fragmentară și conține o parte din Ioan 19:16. Apropo, titlul dat în „ ” pentru Bodmer p. 66 este „Evanghelia după Ioan”. Puteți vedea o fotografie a acesteia în „Textul celor mai vechi manuscrise grecești ale Noului Testament”, p. 378.

100-150 d.Hr. – 1960 – „Foamea”, conform lucrării „Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament”.

c. 200 d.Hr. – 1968 – Textul Noului Testament

200-250 d.Hr. – 1987 – „Hunter”, conform lucrării „Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament”.

Mijlocul secolului al II-lea – 1999 – „Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament” menționează că acesta este cel mai vechi text care omite Ioan 7:53-8:11 (pericopul femeii adultere). Această datare se bazează, în parte, pe faptul că scrisul de mână al Papirusului Oxyrhynchus 1074 din Exodul, din secolul al II-lea, prezintă o asemănare extrem de mare.

Papirusul p75 Bodmer 14/15 (cea mai mare parte din Luca și Ioan. Ioan 1:1-11:45; 11:48-57; 12:3-13:1; 13:8-9; 14:8-15; o parte din 14:16; 14:17-29; 15:7-8) 175-200 d.Hr. sau 175-225 d.Hr. (Ioan 7:53-8:11 nu au existat niciodată.) Inițial avea 144 de foi, din care s-au păstrat 102) Foarte asemănător cu Vaticanus (O introducere generală în Biblie, p. 390) Cartea „Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament” conține o imagine a unei părți din acesta la p. 496. Se menționează că acest manuscris a fost scris de un scrib profesionist. O fotografie a unei părți din sulul papirusului Bodmer 14/15 se găsește în „Noul dicționar internațional al Bibliei”, p. 706.

Începutul secolului al III-lea – 1968 – Textul Noului Testament menționează versetele din Ioan 1:1-13:1-; 14:8-15:8, cu lacune.

Sfârșitul secolului al II-lea (c. 175 d.Hr.) – 1999 – Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament.

p76 Ioan 4:9,12 (sec. al VI-lea)

Secolul al VI-lea – 1968 – Textul Noului Testament.

p. 80 Ioan 3:34, urmat de o interpretare. Mijlocul secolului al III-lea.

Mijlocul secolului al III-lea – 1999 – Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament.

p. 90 Ioan 18:36-19:7 (c. 175 d.Hr.) Cartea „Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament” conține o fotografie care prezintă o parte din p. 90 la p. 610.

Mijlocul până la sfârșitul secolului al II-lea – 1999 – Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament.

p. 93 Ioan 13:15-17 (sec. al V-lea)

p. 95 Ioan 5:26-29, 36-38. Secolul al III-lea. „Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament” conține o fotografie a acestuia la p. 620.

Secolul al III-lea – 1999 – Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament.

p. 106 (= Papirusul Oxyrhynchus 4445) Ioan 1:29-35; 40-46 (sec. al III-lea)

p. 107 (= Papirusul Oxyrhynchus 4446) Ioan 17:1-2; 11 (sec. al III-lea)

p. 108 (= Papirusul Oxyrhynchus 4447) Ioan 17:23-24; 18:1-5 (sec. al III-lea)

p. 109 (=Papirusul Oxyrhynchus 4448) Ioan 21:18-20; 21:23-35 (sec. al III-lea)

0162 (=Papirusul Oxyrhynchus 847) Ioan 2:11-22. Sfârșitul secolului al III-lea sau secolul al IV-lea. Cartea „Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament” conține o fotografie a acestuia la p. 632.

Sfârșitul secolului al III-lea sau începutul secolului al IV-lea (ca. 300 d.Hr.) – 1999 – „Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament”.

0217 – Fragmente din Ioan 12:1 și, posibil, alte versete

Coptică bohairică [Boh] secolul al III-lea/al IV-lea

Coptic sahidic [Sah] secolul al III-lea/al IV-lea

Vaticanus [B] (325-350 d.Hr.) și Sinaiticus [Si] (340-350 d.Hr.) conțin întregul Evangheliea după Ioan, cu excepția capitolului 7:53-8:11.

Alexandrinus [A] (c. 450 d.Hr.) conține întregul Evangheliea după Ioan, cu excepția capitolului 6:50-8:52.

Codexul de la Washington (secolele IV-V) a păstrat întregul Evangheliea după Ioan, cu excepția capitolului 14:25-16:7.

Sinaitic siriac, secolele IV-VII

T (secolul al V-lea) Ioan 3:13,15; 5:1,3; 6:36,47,52,58 și, probabil, alte versete.

Chester Beatty McAc1390 (probabil secolul al IV-lea) de la Dishna (în apropiere de Nag Hamadi) conține Ioan 10:8-18:38 în limba coptă sahidică.

Cambridge, secolele V/VI

Armenă [Arm] din secolul al V-lea

Georgiană [Geo] din secolul al V-lea

Ephraemi Rescriptus [C], secolul al V-lea

Gotic 493-555 d.Hr.

Etiopică [Eth] din cca. 500 d.Hr.

De remarcat că manuscrisele până în anul 200 d.Hr. (p. 45, p. 52, p. 66, p. 75, p. 90) conțin 855 din cele 878 de versete ale Evangheliei după Ioan (97%). Acestea includ versetele 1:1-7:52; 8:12-14:30; 15:2-26; 16:2-4, 6-7, 10-33; 17:1-20:20; 20:22, 23, 25-31; 21:1-9, 12, 17. (cu excepția versetelor 7:53-8:11).

Adăugarea versetelor din Evanghelia după Ioan din Diatessaron (c. 172 d.Hr.) care nu se regăsesc în manuscrisele de până în anul 200 d.Hr. ar adăuga încă 16 versete: Ioan 14:31; 15:1; 15:27; 16:1,5; 16:8-9; 20:21,24; 21:10-11; 21:13-16. Aceasta acoperă toate versetele din Evanghelia după Ioan, cu excepția a 12.

Consultați www.BibleQuery.org/John Manuscripts.html pentru mai multe informații despre manuscrisele timpurii ale Evangheliei după Ioan.

Î: În Ioan, ce versete și fragmente de versete au fost citate de scriitorii prenicenieni (înainte de anul 325 d.Hr.)?

R: Înainte de anul 325 d.Hr., scriitorii bisericești au citat aproximativ 96,7% din versetele din Evanghelia după Ioan. Adică 850,22 de versete. Cu alte cuvinte, au fost citate toate cele 879 de versete din Evanghelia după Ioan, cu excepția a 28,78 de versete. Versetele și fracțiunile de versete care nu au fost citate sunt: Ioan 1:42 și următoarele (2/22 cuvinte); 4:3 și urm. (5/8 cuvinte); 4:45a (16/26 cuvinte); 5:2m (nu 5, 4, nu 7 cuvinte); 6:1m (4, nu 6, 2 cuvinte); 6:5 și urm. (6/23 cuvinte); 6:10m (7, nu 7, 8 cuvinte); 6:11; 6:19m (nu 6, 14, nu 2 cuvinte); 6:20; 6:21a (7/18 cuvinte); 6:22f (33/37 cuvinte); 7:53; 8:1-11; 8:19a (1/26 cuvinte); 8:25f (7/17 cuvinte); 13:31a (5/17 cuvinte); 13:38f (13/21 cuvinte); 18:3; 18:11m (nu 4, 5, nu 11 cuvinte); 18:25f (17/24 cuvinte); 18:27; 18:38f (9 din 24 de cuvinte); 19:1; 19:3; 19:18f (12 din 15 cuvinte); 19:38m (2, nu 6, 4 cuvinte); 20:20m (10, nu 4, 3 cuvinte).

Fiecare verset sau fracțiune de verset care nu este menționată aici a fost citată. Pentru mai multe informații, consultați www.bibleQuery.org/Bible/BibleCanon/EarlyChristianNTQuotes.xls.